În ziua următoare câștigării Ursului de aur și premiului pentru cel mai bun debut, anul trecut, la Berlin, românii au jubilat și și-au însușit succesul Adinei Pintilie ca pe unul național. Comentatorii la diferite postări au fost mândri, preț de două zvâcniri de bucurie în suflet, ca de reușita propriului copil la vreun concurs de talente. Trebuie, însă, să mărturisesc că o brumă de mândrie națională a fost cea care m-a determinat să citesc mai mult despre film și despre autoarea acestuia, despre care nu auzisem până atunci. Aflând tema filmului, apoi trecând prin comentariile pline de mândrie patriotică, am fost convinsă că vitriolul va urma în zilele următoare. Și a venit, tăios și neiertător ca o indigestie dureroasă într-o zi frumoasă de vară.
N-am să pricep niciodată, for the life of me, cum pot hoardele barbare de pe tărâmurile virtuale să critice un film, o reprezentație sau orice altceva fără a fi consumat, în prealabil, respectivul produs. Înțeleg că e greu să vezi un astfel de film având un punct de vedere tradițional, cu o minte împânzită de valori învățate și nepuse în discuție. Dar e și mai greu de priceput stânjeneala unor oameni în toată firea sau râsul la vederea unui penis pe ecranul cinemaului în era suprasaturației de film porno.
