Touch me not și Eul într-o lume de Ei (RO)

 

În ziua următoare câștigării Ursului de aur și premiului pentru cel mai bun debut, anul trecut, la Berlin, românii au jubilat și și-au însușit succesul Adinei Pintilie ca pe unul național. Comentatorii la diferite postări au fost mândri, preț de două zvâcniri de bucurie în suflet, ca de reușita propriului copil la vreun concurs de talente. Trebuie, însă, să mărturisesc că o brumă de mândrie națională a fost cea care m-a determinat să citesc mai mult despre film și despre autoarea acestuia, despre care nu auzisem până atunci. Aflând tema filmului, apoi trecând prin comentariile pline de mândrie patriotică, am fost convinsă că vitriolul va urma în zilele următoare. Și a venit, tăios și neiertător ca o indigestie dureroasă într-o zi frumoasă de vară.

N-am să pricep niciodată, for the life of me, cum pot hoardele barbare de pe tărâmurile virtuale să critice un film, o reprezentație sau orice altceva fără a fi consumat, în prealabil, respectivul produs. Înțeleg că e greu să vezi un astfel de film având un punct de vedere tradițional, cu o minte împânzită de valori învățate și nepuse în discuție. Dar e și mai greu de priceput stânjeneala unor oameni în toată firea sau râsul la vederea unui penis pe ecranul cinemaului în era suprasaturației de film porno.

*

Filmul Adinei Pintilie e debarasat complet de naționalitate, asumându-și umanitatea în manieră universală. E despre toți și despre fiecare dintre noi, așa cum suntem în singurătatea gândului nostru, oameni azvârliți într-o lume stranie, într-un corp straniu, trăind o viață stranie printre ceilalți, la fel sau mult mai stranii decât noi.

Această stranietate este accentuată de muzica trupei germane de rock de avangardă, Einstürzende Neubauten. Vocea contorsionată a lui Blixa Bargeld e tânguiala esențială a ceea ce refulăm (căci Blixa Bargeld a fost el însuși, la început măcar, personificarea a ceea ce traiul în societatea convențională ne silește să sufocăm în noi înșine) și pare a fi vocea interioară a Laurei, protagonista filmului.

Laura, personaj jucat de actrița britanică Laura Benson, caută să se conecteze – sau să se re-conecteze – cu sexualitatea ei, dar îi este imposibil să se lase atinsă. Călătoria Laurei, oamenii și experiențele unice pe care le întâlnește, o ajută să se descopere și să devină vulnerabilă rămânând puternică.

Sensurile acestui film sunt ca niște mreje umede într-o noapte ploioasă: crezi că ai apucat unul, doar să-l simți alunecându-ți printre degete, însă, pentru mine, scopul drumului Laurei este acceptarea de sine, acceptarea transformărilor pe care timpul le impune asupra corpului său și iubirea propriului corp și a propriei vieți așa cum sunt ele.

Personajul Laura pare chinuit de o mare vină și vizitele repetate la spital, unde îi vedem dificultatea de a relaționa cu bărbatul pe care îl vizitează, ne oferă un indiciu în legătură cu sursa acesteia. Cu toate astea, nimic nu este împovărat cu explicații. De ce-ul nu contează prea mult, căci de ce-uri dificile există pentru fiecare și le cunoaștem mult prea bine. Ceea ce contează este cum: cum învățăm să trăim cu noi înșine și cum facem alegerea între dragoste și frică. 

*

Un alt pelerin este Tómas, care luptă cu alți demoni aparent mult mai periculoși pentru sine și pentru cei din jur (îl vedem în ipostaza hărțuitorului din umbră). Tómas participă la o terapie care presupune deschidere și onestitate din partea participanților. Comunicarea empatică este, în acest caz, folosită ca un liant sincer într-un timp în care devenim tot mai solitari, mai însingurați și mai incapabili de a suporta apropierea celorlalți.

Filmul este un eseu tandru, un experiment, o terapie în sine, un spațiu vizual sigur pentru toți cei implicați în proiect și acest lucru a fost esențialmente evident prin faptul că nu m-am simțit nicio clipă stingherită nici de goliciunea corpurilor de pe ecranul uriaș de cinema, nici de intruziunea în intimitatea personajelor. Asta se întâmplă, cred, atunci când actorii au încredere în regizor.  

Personajul lui Christian Bayerlein m-a făcut să mă gândesc la unele lucruri așa cum nu o făcusem până atunci, cum ar fi la dreptul la sexualitate al fiecărui om, un drept de care sunt privați, de cele mai multe ori, cei care trăiesc în corpuri cu diabilități. Personajul lui Christian este, de departe, cel mai bine conturat al filmului, fiind un ghid spiritual pentru cei doi protagoniști, Laura și Tómas. Maniera pozitivă în care își percepe corpul și își trăiește viața este una care inspiră și îl transformă în eroul filmului în cel mai puternic sens al cuvântului.

Filmul nu este despre sex și sexualitate – sau nu numai despre aceste lucruri – ci despre curaj și apropiere de celălalt, despre barierele pe care ni le ridicăm în jur și maniera diferită a fiecăruia de a le surmonta. Coeziunea totală cu celălalt este improbabilă datorită tendinței fiecăruia de a-și păstra autonomia în orice relație. Vorbim mult, ascultăm puțin, ne aflăm mereu în cursa de a ne impune voința și punctele de vedere. În acest sens, unirea trupurilor din timpul actului sexual se dorește a fi o culminare a topirii spirituale a Eului în Celălalt, o sublimare a înțelegerii dincolo de limbaj.

Fără o astfel de uitare de sine, fără un astfel de abandon, periculos și necesar totodată, sinele rămâne blocat, fie în carcasa sa de carne, fie în edificiul propriilor prejudecăți, găsind cu greu conexiuni profunde și păstrându-le și mai greu. Nu că solitudinea și autosuficiența ar fi ceva negativ și singura formă de împlinire sentimentală ar fi doar în cadrul unei relații, dar lipsa conexiunilor profunde cu celălalt, oricare ar fi acela, erodează iremediabil umanitatea unei persoane.

În acest sens, TmN mi s-a părul antiteza lui Shame, creația desăvârșită a regizorului britanic Steve McQueen (12 Years a Slave) pe tema adicției sexuale, film pe care, voluntar sau nu, Adina îl evocă deseori. Acolo, călătoria protagonistului Brandon îl conduce pe acesta la decădere. Pierzându-și capacitatea de a relaționa, de a crea conexiuni dincolo de atracția fizică, acesta ajunge pe punctul de a-și pierde umanitatea. Imposibilitatea de a-și asuma intimitatea se transformă în rușine, care se transformă în ură de sine. Personajele Adinei Pintilie, dimpotrivă, caută conexiunea autentică ca apa în deșert, prin răbdare și deschidere față de celălalt, și se eliberează de rușine prin împăcarea cu sine, învățând să se ierte, să se iubească, să atingă și să se lase atinși.

 *

Zilele trecute mă gândeam că, dacă Dumnezeu ar fi femeie, s-ar îndrăgosti de filmul Adinei Pintilie. Apoi m-am răzgândit și mi-am spus: “Dacă Dumnezeu ar fi..., probabil că ar fi preocupat de chestii mult mai urgente decât de micile noastre bătălii intelectuale. Ar privi, de exemplu, specia care își distruge voios habitatul și și-ar zice: Geeeee....zăsssss, wtf???”, apoi ar ridica din umeri și ar construi, mai departe, noi Universuri.

Dac-aș fi Dumnezeu, i-aș cere Adinei Pintilie să-mi împrumute raiul imaculat pe care l-a creat, să-l aștern pe Pământ și să pun în mijlocul lui Copacul Iubirii.  

 Einstürzende Neubauten - Befindlichkeit des Landes

Nu mă atinge-mă rulează, încă, în cinematografe.

Foto este un cadru din Touch me Not.
Photo source:
https://strongerdocs.com/touch-me-not