Crăciunul în oraș

Decembrie - trecut și prezent

(povestire)

A nins în weekend. Norii denși, ca o draperie grea și cenușie, au cernut peste oraș o pudră fină ca praful de făină, iar astă noapte gerul a suflat chiciură peste ramuri și garduri de sârmă, creând un peisaj bizar. Pe jumătate adormită, îmi beau cafeaua în timp ce privesc pe geam la decorul încremenit, înstăpânit ca o vrajă peste cotidianul altădată animat și sap în minte după scuze să nu ies azi din casă. Îmi place să privesc lumea de sus: totul pare atât de mic, neînsemnat și inofensiv.

În curând e Crăciunul și astăzi este ultima mea zi de muncă din anul curent. Ne târâm cu greu până la parcare, eu și soțul meu, picioarele încălțate în ghete grele. Mașina e înghețată și înghețăm amândoi până o curățăm. Pe o vreme ca asta nu putem nici măcar să ne vorbim. Tăcem morocănoși și așteptăm ca mașina să se încălzească, iar eu aștept ca ziua asta să se termine. 
Mă simt ca și cum ar urma să joc un rol într-un scenariu la care nu doresc să mă mai întorc. Însă, dacă reconcilierile n-au loc acum, în prag de Crăciun, atunci când? Îi fac pe plac mamei, după un insistent și îndelungat șantaj emoțional, și-mi deschid inima în mod tradițional, așa cum se cade.

Scutur din cap în tăcere. Iau gândul acesta și-l vâr adânc în spatele capului. Să-mi ocup mai bine mintea cu altceva! Căldura mă face să mă simt confortabil și-mi poartă gândul la focuri care ard în șeminee de piatră, la cabane pierdute în miezurile cele mai nepătrunse ale pădurilor seculare, așa cum mai există doar în basmele de demult. 

Albumele lui 2019... de până acum

Anul acesta e un an bun pentru muzică, plin de lansări discografice neașteptate și reveniri surprinzătoare, dintre care, probabil, cea mai anticipată este cea a trupei americane Tool, care tocmai a încheiat un turneu sold-out prin Europa și al cărui album ar trebui să apară în luna august. În timp ce fanii trupei numără zilele și-și mușcă unghiile de nerăbdare, lumea merge mai departe.
Bruce Springsteen, The Specials, Vampire Weekend, Iggy Pop (în curând) și The Raconteurs-ul lui Jack White sunt doar câteva din revenirile acestui an. Zach Condon a resuscitat Beirut și a lansat un album plăcut, dar destul de plat și convențional din brandul lui de muzică funerară pentru moarte fericită. Lansările Foals și Vampire Weekend m-au lăsat complet rece, cu toată bunăvoința și deschiderea cu care le-am anticipat și ascultat. Surprinzătoarea colaborare a lui Beth Gibbons cu Orchestra Națională Radio din Polonia pentru Simfonia a III-a a lui Henryk Górecki e prea grandioasă și intimidantă și, probabil, pentru later in life. The Specials, Bad Religion și Bruce Springsteen nu sunt în stare să scoată un album prost. Unele dintre aceste nume nu se regăsesc în lista de mai jos pentru simplul fapt că there is so much fucking good, exciting new, young music out there!

Novi Sad și The Cure la Exit Festival 2019 - More Than Words

Novi Sad este un oraș fermecător, străbătut de Dunărea care curge leneș, ca un monstru gelatinos ce-și târăște trupul prin albia lătăreață, și încununat de cetatea Petrovaradin. Supranumită Gibraltarul de pe Dunăre, această oază de liniște și de trecut este invadată anual de o veselă armată formată din zeci de mii de tineri. Ca pentru o reconstituire a Woodstockului de acum 50 de ani, mulțimea curge în aceeași direcție, spre culmea orașului. 
Fețele și siluetele de acum se aseamănă cu cele ale unchilor, mătușilor și părinților noștri din timpul marelui Festival. Muzica, energia și entuziasmul juvenil, ajutate în unele cazuri de diverse stimulente (mai mult sau mai puțin legale), sunt vechea combinație magică ce pogoară, ritualic, pacea pe lume, peste mulțimea pestriță, multinațională și multiculturală, care roiește la poalele și-n pântecele Petrovaradinului. Tribul se strânge. Festivitățile încep.

Orville Peck - Cowboyul mascat, America și fascinația drumului nesfârșit

America e inevitabilă. Fascinantă. Kitsch și originală. Influența ei în lume e de netăgăduit. Ne luăm zilnic doza de America. Cola, Mac, Starbucks. Știm câți președinți a avut (și putem recita pe de rost intervalul între care cei din timpul vieților noastre s-au aflat la putere), deși nu ne mai amintim cu exectitate cum s-au succedat guvernele în propria nostră democrație rahitică. Știm ce filme au câștigat Premiile Oscar în ultimii ani și le-am văzut pe toate, deși suntem complet ignoranți față de cinematografia autohtonă. Glumim de faptul că cultura americană nu e mai veche de vreo 200 de ani, dar piața cărții de la noi e împânzită de autori de limbă engleză. Ne îmbulzim la Star Wars, Avengers sau 50 Shades of Grey, ne anulăm timpul în fiecare seară urmărind seriale americane, iar din anii 60 încoace muzica întregii lumi e complet tributară muzicii care s-a născut dincolo de Atlantic.

America ne scandalizează și ne obsedează. E monstrul mitic de dincolo de lume, un miraj atrăgător, o țară absurdă și paradoxală, cea mai temută și cea mai adorată din lume. Dar cât înțelegem, cu adevărat, din America? Cât de mult se revelă ea lumii și cât de mult ascunde?

Suede, amurgul albastru și diminețile de cărbune ale lui Brett Anderson

A pătrunde în lumea interioară a lui Brett Anderson pare aproape intruziv, ca și cum ai păși pe podeaua fragilă a unei încăperi secrete, cu atât mai mult cu cât vocalistul trupei britanice Suede a fost, back in the days, una dintre cele mai fragile și enigmatice apariții de pe scena muzicală a frivolilor ani 90. În primul volum al autobiografiei sale, intitulat „Coal Black Mornings” și lansat anul trecut în Marea Britanie, Brett-matur scrie despre tânărul Brett, debarasându-se pe sine de strălucirea și aura mitologică pe care presa i le-a atribuit cândva. În paginile biografiei sale se conturează portretul unui om obișnuit, nepretențios - spre deosebire de multe alte biografii care perpetuează mitul excelenței. Astfel, cartea lui Anderson este o adevărată autobiografie punk, căci filosofia respectivului curent era că oricine poate ajunge acolo unde își dorește. Excelența nu putea fi obținută doar de cei înzestrați din naștere cu anumite atribute extraordinare care i-ar face mai buni decât ceilalți. Brett descrie felul în care disciplina în muncă, existența unei viziuni coerente, încăpățânarea și perseverența pot face la fel de mult ca o soartă favorabilă sau un talent ieșit din comun.

Touch Me Not or: the “I” in a world of “Them” (ENG)

The second day after having won a Golden Bear and the prize for best debut film last year in Berlin, the Romanian public jubilated and appropriated the success of director Adina Pintilie and her team, making it a national one, another proof of Romanian genius for the world to see. The commentators were proud, jubilating for two seconds like their ground school kid had won some talent contest. I must confess, after hearing the news I felt a little national pride myself. That’s why I’ve read everything I could about the film and its director, about which I hadn’t heard before. And, the more I read about it, the more I knew that, after all that praise, the vitriol will soon follow. Sure enough, like death and taxes or a painful indigestion on a summer day, it soon arrived and was just as nasty. To be fair, the film has been strongly criticized by the foreign press, too.  

Regarding strictly the online commentators, I would never, for the life of me, understand how the Barbarian hordes of the virtual realm can criticize something without having consumed the product first. I do understand that, even nowadays, it is hard to see such a film from a traditional point of view, with a mindset of learned and unquestioned values. Still, it is hard for me to understand the laughter and embarrassment of some full grown and long past adolescence people when seeing a penis on the big screen, in the era of porn-film saturation.

Touch me not și Eul într-o lume de Ei (RO)

 

În ziua următoare câștigării Ursului de aur și premiului pentru cel mai bun debut, anul trecut, la Berlin, românii au jubilat și și-au însușit succesul Adinei Pintilie ca pe unul național. Comentatorii la diferite postări au fost mândri, preț de două zvâcniri de bucurie în suflet, ca de reușita propriului copil la vreun concurs de talente. Trebuie, însă, să mărturisesc că o brumă de mândrie națională a fost cea care m-a determinat să citesc mai mult despre film și despre autoarea acestuia, despre care nu auzisem până atunci. Aflând tema filmului, apoi trecând prin comentariile pline de mândrie patriotică, am fost convinsă că vitriolul va urma în zilele următoare. Și a venit, tăios și neiertător ca o indigestie dureroasă într-o zi frumoasă de vară.

N-am să pricep niciodată, for the life of me, cum pot hoardele barbare de pe tărâmurile virtuale să critice un film, o reprezentație sau orice altceva fără a fi consumat, în prealabil, respectivul produs. Înțeleg că e greu să vezi un astfel de film având un punct de vedere tradițional, cu o minte împânzită de valori învățate și nepuse în discuție. Dar e și mai greu de priceput stânjeneala unor oameni în toată firea sau râsul la vederea unui penis pe ecranul cinemaului în era suprasaturației de film porno.