Crăciunul în oraș - Partea a II-a

 

Iertarea

Intru în cafeneaua unde ne-am dat întâlnire. Scanez locul și mă simt ușurată că nu-l văd. Sper că nu va mai ajunge, dar știu că va fi negreșit aici. Nu poți s-o dezamăgești pe mama! Lui i-a spus că m-am învoit și l-a asigurat că lucrurile vor decurge normal, iar pe mine m-a rugat să fiu îngăduitoare. Mama și voința ei puternică de a rezolva totul pentru toată lumea!  

Mă așez. Cer un ceai și chelnerița îmi aduce un ceainic pântecos, cu flori de cireș pictate de-o parte și de alta a burții lui generos revărsate. Când o să vină, o să mă întrebe dacă nu luăm mai bine un vin fiert sau ceva mai tare ca să-și dezghețe extremitățile. Va încerca să pară detașat, ca și cum am fi cei mai buni prieteni, ca și cum încă ne-am înțelege telepatic, ca și cum nu am fi rupt orice legătură în ultimii... câți ani? La început număram zilele de când nu ne mai văzusem, acum nu mai contează. Va începe cu o glumă și vom evita întreaga seară subiectul important. Vom pune puțină pudră pe răni și ne vom spune fiecare lui însuși că suntem vindecați.

Fixez ecranul telefonului. E mai bine decât să îl văd intrând și să trăiesc chinul de a-l privi cum se apropie, să afișez un zâmbet rigid și să simt că mă sufoc.

Cafeneaua e luminată cald. Pe un ecran suspendat sunt difuzate, în calupuri interminabile, reclame de Crăciun. Mă întreb dacă trăiește cineva viața aia, în casele acelea perfect decorate, mâncând o mâncare perfectă alături de oameni cu zâmbete și coafuri perfecte. De altfel, nu i-aș crede nici pe cei care-ar răspunde afirmativ.

Îmi apare în față și ecranul televizorului se blurează în fundal, deopotrivă cu restul lucrurilor. Scena principală, restul e decor și figurație.

Ne atingem cordial obrajii. Zâmbește larg. Pare sănătos, echilibrat. Este bine îmbrăcat: jeanși drepți, o helancă neagră și un palton bej trei sferturi. Ochelari fashionable cu rama rotundă. Mi se așează în stânga. Știe că e unghiul din care prefer să fiu privită, partea mea cea bună. Unele lucruri nu se uită. Unele lucruri devin parte din tine și le faci instinctiv, indiferent de cât de mult a trecut de când nu le-ai mai repetat.

- Arăți bine! Ai slăbit!

O spune ca pe un compliment. O iau ca atare. Îi spun că și el arată bine. Nu-mi vine în minte altceva.

- Da... da, în sfârșit îmi priește și mie viața.

E stânjeneală în vocea lui și în râsul lui mecanic, dar disimulează destul de bine. Mă privește în ochi ca să-mi arate că e sigur pe el, iar eu mă forțez să-i țin privirea ca să creadă că sunt sigură pe mine.

Simt energia mamei cum ne învăluie. Cu siguranță că se gândește la noi acum, în timp ce face șanțuri în podea și degetele o gâdilă să pună mâna pe telefon și să mă sune.

- E frumos locul ăsta. E proaspăt, viu, altfel decât îl știam când îl frecventam. L-au reamenajat, nu-i așa? Are un aer – întorcându-și fața spre mine după ce scanează locul de jur împrejur – aparte. Ți se potrivește.

Pe vremuri, ne întâlneam săptămânal aici. Vineri, după școală, apoi după job. Negreșit.

Oare îi sunt tot atât de străină cum îmi pare el? De asta îmi spune toate banalitățile astea? Trăiește o cu totul altă viață decât cea de dinainte să plece. Îmi zâmbește crispat și simt că vrea să îi pun întrebări despre viața lui nou-nouță, despre cariera lui, despre soția lui superbă. Sunt convinsă că e totul foarte interesant, dar nu pot vorbi cu el despre altfel de lucruri ca și cum ar fi oricine. Refuzasem să ascult noutățile intermediate de mama și retezam orice discuție dacă venea vorba despre el.

Dar nu-mi fusese oare mereu străin sau refuzasem eu să-l văd așa cum era? Îmi fusese atât de teamă să accept posibilele consecințe nefaste ale exceselor sale, încât le trecusem mult timp cu vederea, găsindu-le mereu scuze și justificări. Îl admiram pentru curajul și pasiunea lui, pentru acea înflăcărare cu care în alte vremuri ar fi condus mulțimi în bătălie. Vorbea cu convingere, ca cineva care era sigur de adevărul său. Acum vorbește ca un om care nu mai e sigur de nimic. Un astfel de om aș putea ierta. Un astfel de om pot înțelege.

Tăcem. Nu pot să merg cu gândul mai departe. Ar fi trebuit să stau în fața trecutului comun și să-l înfrunt înainte să vin aici. A fost o greșeală, dar e prea târziu. Trebuie să duc lucrul ăsta până la capăt.

Ca să spun ceva, repet complimentul referitor la înfățișarea lui.

- Ai mai spus asta o dată, râde.

Mai spusesem asta o dată, dar el tace și mă privește ca și cum ar aștepta să încep eu. Să-l ajut – tot eu – pentru ca mai apoi să îi ofer iertarea ca să se scuture de lanțuri, să poată pleca mai ușor la viața lui care îl face să arate atât de bine, de sănătos și echilibrat. Încerc să-mi păstrez calmul. Sunt convinsă că-și caută cuvintele. Mai tac puțin și-l las să spună platitudini, apoi atac direct; am obosit și vreau acasă.

Îl întreb ce dorește să obțină din această discuție, deși știu prea bine. Nu mai am răbdare. 

- Vreau să-mi fac ordine în viață.

Se oprește, deconcertat de grimasa mea involuntară, și râde stânjenit. Încearcă să continue, dar îl incomodează nodul în gât. Altădată ar fi glumit pe seama celor care ar fi spus așa ceva.

- Chiar dacă pare că intențiile mele sunt egoiste, vreau să te asigur de sinceritatea cu care mi-am dorit această întâlnire.

E prețios și formal. Îl înțeleg, nici mie nu mi-e bine în această reconciliere forțată. Simt furnicături în brațe și în scalp.

L-a cizelat familia occidentală, jobul în mediul academic. E aproape amuzant cum stă drept, înfipt în helanca lui care-i subțiază gâtul și îl alungește. Și ochelarii ăia cu rama rotundă: altădată ar fi râs de o asemenea apariție. Am fi râs împreună. Spune că-mi înțelege rezerva și știe că nu vreau să mă aflu aici. Saltul în perspectiva celuilalt este, cu siguranță, rezultatul ședințelor de terapie. Pare... îmblânzit. În ciuda a tot ce se întâmplase, îmi pare rău să-l văd așa. Rigid, puțin tras la față, amabil, potolit. Potolit!...

- Nu trebuie să spui nimic, nu aștept niciun răspuns, nici măcar o încuviințare. Nici eu nu voi spune multe fiindcă știu că nu am dreptul să-ți ofer justificări. Singurul lucru demn pe care l-aș putea face ar fi să mă evapor în uitare și să nu-ți mai apar vreodată în față. Dacă aș putea să schimb acum trecutul, știi că aș face-o. Mai demult nu vedeam lucrurile clar și credeam că am dreptate să fac tot ce-am făcut. Atunci... eu și tu eram la fel. Am crescut văzând aceleași lucruri, trăind aceleași lipsuri, trecând prin aceleași greutăți, bucurându-ne de aceleași lucruri. Credeam în aceleași lucruri. Credeam că și tu crezi în aceleași lucruri ca și mine. Pe-atunci nu m-am îndoit de asta, nu mi-am pus problema altfel și nu m-am gândit să te întreb dacă era adevărat sau dacă mă înșelam. Poate că nu voiam să aflu că mă înșel. Am crescut cu convingerea că eram singur împotriva lumii și lumea era fără îndoială împotriva mea. Tu mi-ai fost singurul aliat în bătălia aceea absurdă. Eram un căţeluş sălbăticit care nu accepta atingere umană fiindcă nu puteam înţelege lumea oamenilor. Încă nu pot.

Se justifică. Dar ştiu că nu doreşte să mi se facă milă de el, ci să mă facă să-mi amintesc. Ridică schele în jurul unui pod care nu mai poate fi reparat. 

- Şi mama ta... Mama ta mi-a fost zeiţă. Mi-a salvat viaţa şi mi-a oferit un refugiu unde puteam să uit faptul că tatăl şi bunicii mei mă urau fiindcă existenţa mea o anulase pe cea a mamei mele.

Asta ce mai era? Cum îndrăznea? Ar trebui să mă ridic, să plec şi să-l las să vorbească singur.

- Când am ajuns în oraș și am început să ne îndepărtăm, fiecare cu școala sa, tu cu prietenii tăi noi, cu glumele și ticurile verbale pe care nu le mai înțelegeam și care mă iritau, am simțit că încep să pierd iremediabil o parte importantă din mine. Mama ta m-a însărcinat să-ți port de grijă. Știu că nu o poţi ierta că mi-a poruncit să te țin pe calea cea dreaptă. Mi-a spus că n-o mai privești în ochi în timp ce îi vorbești și că te limitezi la politețuri. N-am să te jignesc spunându-ți că și ea îți voia, în felul ei și potrivit propriilor ei valori, binele.

Tocmai o spusese.

- N-am să-ți spun nici că ar trebui să-ți ierți mama.

Tocmai o făcuse.

Face o pauză și mai ia o înghițitură din vinul fiert de care spunea adineaori că-i era atât de dor acolo unde trăia. N-a mai fiert niciodată vin din seara când propunerea de e fierbe conținutul unei sticle de vin roșu pe care tocmai ce-o primise cadou fu întâmpinată cu priviri crucișe. De unde să fi știut că prețul unei astfel de sticle depășea 1000 de euro?

- Mă afectează frământarea mamei tale. Mă sună destul de des și vorbim mult. Se gândește că, dacă mă ierți pe mine, ai putea-o ierta și pe ea. Eu sunt însă sigur că, în inima ta, ai iertat-o demult...

Râde stânjenit.

- Dacă e așa, spune-i-o, te rog. Poate de asta am venit aici, până la urmă. Să fac o faptă bună de Crăciun.

Sau să stingă vinovăția care îl tortura, reaprinsă de fiecare telefon al mamei.  

O pauză largă, ca hăul ce mi se deschide sub picioare, se așează între noi. Îl întreb dacă nu vrea să rămână acasă de Crăciun.

- Nu... nu putem sta mai mult. Vrem să mergem mâine, să vadă și soția mea satul, să o văd pe mama... ta... Apoi plecăm înapoi.

Mă privește lung, cu un zâmbet obosit.  

- Soției mele i-ar fi greu să facă un Crăciun departe de ai săi. E sărbătoarea lor favorită, o tradiție pe care o țin mereu cu sfințenie. Le-am cumpărat tuturor cadouri. Pe socrii îi trimitem la anul în croazieră, dă-ți seama.

Ia te uită! O familie ca-n reclame: fără orgolii, fără traume. Îl întreb dacă chiar există familii ca acelea – indic cu bărbia spre ecranul fixat pe perete.

- Mda, sunt chiar așa. De Crăciun, cel puțin. Au un pact: fie se prefac că se acceptă așa cum sunt, fie se prefac că sunt, pentru câteva zile, așa cum vor ceilalți. Nu-i așa de rău! Compromisul care menține pacea. Oricum purtăm măști tot timpul, ce ne costă să ne prefacem preț de câteva ore pentru a-i face fericiți pe cei care ne iubesc?

Face o pauză și zâmbește ca pentru sine.

- Stau în jurul mesei și deapănă amintiri despre Crăciunurile trecute și despre istoria comună a familiei. Par o mică sectă, cu un limbaj doar al lor, un trib în care și peste douăzeci de ani tot ca un intrus o să mă simt.

Chelnerița îi întinde în față a doua cană aburindă cu vin fiert și îi zâmbește. Se uită la mine întrebător, eu scutur din cap și nu insistă să mă îmbie cu alcool. 

- Așa eram și noi, familiile noastre. Singurul trib de care-am aparținut. De-atunci...

Tace. Chiar dacă nu continuă, știu ce vrea să spună. Tac și eu; nu pot să-l încurajez, nu pot să-l fac să se simtă mai bine.

Îl întreb dacă istoriile lor erau mai bune decât ale noastre. Nu, nu mai bune, doar altfel. Soția sa și frații ei aproape dăduseră foc la casă lăsând lumânări să ardă lângă o draperie, noi era să murim în apele înghețate ale lacului unde, încălțați în bocanci sau cizme de cauciuc, ne prefăceam iarna că patinăm artistic. De-a lungul timpului, în ultima săptămână din an ei îngropaseră două mătuși, un unchi și doi bunici, iar noi pierdusem două animăluțe, o mătușă și o dictatură.

Ei avuseseră electricitate dintotdeauna, noi ne petrecusem jumătate din copilărie cu pene zilnice de curent. Mesele festive fuseseră pentru ei mereu obscen de îmbelșugate, noi încercam o fericire peste poate când decojeam cele câteva portocale pe care ai noștri ni le cumpărau de Crăciun. Cum putea cineva care nu a trecut prin ce am trecut noi să înțeleagă de ce, pentru noi, portocalele miros încă a Crăciun? Pentru ei Crăciunul mirosea a scorțișoară, turtă dulce și pișcoturi pudrate.

Râd când îmi povestește cum l-au privit nedumeriți când le-a spus că Ajunul Crăciunului îi miroase a portocală, dar s-a simțit stânjenit de jena lor și a evitat din curtoazie să le spună și despre greutățile pe care le-a lăsat în urmă. Cum să strice poleiala perfectă a casei lor de turtă dulce? Făceau donații la fiecare sfârșit de an, voluntariat câteva săptămâni anual, unii erau vegetarieni, alții vegani și susțineau o sumedenie de cauze umanitare. Cum ar fi putut el să-i facă să se simtă vinovați că avuseră o copilărie fără griji? Erau, cu siguranță, oameni buni. Să le vorbești despre lipsuri și greutăți era o impertinență. Era nedrept cât de aspru erau judecați privilegiații pentru privilegiile lor.

Simt din nou o amară părere de rău și mi-e greu să-l văd atât de îmblânzit, supus. De când începuse el să tacă ca să nu atace sensibilitățile altora?

Se recrează între noi legătura celor care împărtășesc aceeași istorie. Îi zâmbesc. Crede că-mi las garda jos și simt că e vremea să fac asta. Până la urmă, am venit aici să-l iert. Trecuse îndeajuns de mult timp și tot ce se întâmplase părea acum o pată uscată pe o veche rochie de bal. Lucrurile sunt, până la urmă, atât de rele cât le percepem și ne fac atât de mult rău cât le permitem. E și acesta un mod de a vedea lucrurile. E și acesta un fel de a ne minți ca să putem supraviețui.  

Omul ăsta mă ținuse sechestrată aproape două luni fiindcă credea că o apucasem pe un drum greșit și imoral. Din cauza lui aproape murisem. Dar nu faptul că aproape murisem mă duruse cel mai tare, ci faptul că cel mai mare aliat mi se transformase în cel mai mare dușman atunci când de susținerea și iubirea lui aveam cea mai mare nevoie.

Începeam amândoi să îmbătrânim. Deși venisem hotărâtă să nu fac conștiinței lui nicio concesie, știam că e un om bun. Fost geamăn spiritual – pentru atâta timp! Luptător pentru dreptate. Apărător al celor mici și slabi. Plângea mereu la mormintele animăluțelor lovite de mașini. Dădea pomeni cerșetorilor. Salvase pe cineva de la înec. Balanța se contrabalansa. Până la urmă, nu eram eu singurul lui judecător.

Căldura locului mă moleșește și mă simt dintr-o dată foarte obosită. Vreau să uit și să mă fac că iert. Tot ce-i uitat e și iertat. Eu nu murisem și lui îi părea rău. Venise de departe să facă pace cu mine și apoi va pleca, iar eu mă voi întoarce la rutina pe care mi-am impus-o pentru a-mi păstra echilibrul. E un târg bun. Discuția asta rămâne concluzia amiabilă de care am nevoie și așează cearșaful peste stârvul tumefiat care zace în mine din noaptea aceea când îmi spuse că toate alegerile proaste din viața mea mă aduseseră acolo; era timpul să tac și să fac cum spune el, sau n-am să-l mai văd niciodată. Știa că niciodată nu era o opțiune pentru mine.

Aș prefera tăcerea glacială a unei biserici decât locul ăsta aglomerat și mă gândesc să-i propun să mergem acolo, să-i aud respirația în pauzele lungi și grele, să mă bucur de jena lui ca de o alifie, să-ngenunchem ca și cum am crede.

Încearcă să spună că-i pare rău. Îl opresc, nu suport jena cuvintelor mari. Rostesc banalitatea aceea cu iertarea și uitarea, dar altfel decât o gândisem. Îi spun că e un om bun și chiar cred asta. Îi mai spun că mă bucur că a venit și că putem lega firul deșirat într-o fundă concluzivă. Îi spun că mă simt deja împăcată și că din partea mea nu mai există nicio ranchiună – ce rost ar mai avea. La sfârșit îl rog să nu mă mai caute niciodată și, mai ales, să încheie legătura cu mama. Asta să-i fie totodată pedeapsă și izbăvire.

Tace puțin, apoi răspunde abia auzit.

- Înțeleg, mulțumesc!

După ce face semn fetei să ne aducă nota mai spun:

- Pe mama am s-o iert atunci când vreau eu.

*

Târam păturile după noi prin zăpadă. Călcam greu prin stratul gros în care picioarele ne intrau până la genunchi. Eram înspăimântată, dar simțeam gravitatea misiunii pe care o aveam de îndeplinit ca pe o demnitate aparte ce ne fusese rezervată numai nouă.

Eram în vacanță de o săptămână. Iarna școlile se închideau, aproape în fiecare an, cu lunile. Zăpada îngropa fără milă ținutul, ca și cum cerul ar fi vrut să sufoce crestele golașe, ca un amant respins care nu îndură să-și știe iubita vie.

Parcă nu era așa departe? Cât mai aveam de mers. Probabil era moartă până acum, mă gândeam. De ce mai riscam să murim și noi?

Bătuse în geamul bucătăriei în timp ce îmi mâncam marmelada de prună amestecată cu apă și pâine, care ținea iarna loc de lapte la micul dejun. Afară era încă întuneric. M-am speriat când i-am văzut ochii aprinzându-se în beznă. Găsise vulpea care fusese fugărită de câini cu o seară înainte pe drumul înnămețit. Era rănită, sângera. Mă instruise să iau o pătură și să ies afară. M-am supus fără să pun prea multe întrebări. Am mers tăcuți, el era serios și concentrat. Ulița părea mai îngustă, ca un decor prea încărcat. Tăcerea naturii încremenite era aproape asurzitoare.

Felul în care pașii noștri făceau zăpada să scârțâie îmi făcea poftă de chipsuri crănțănitoare de cartofi, le simțeam deja aroma în nări. Am vrut să-i spun și lui asta, dar gravitatea funerară cu care mergea mă intimida și n-am îndrăznit să vorbesc. Nu ne-am spus nimic cât a ținut drumul, nici măcar o dată nu s-a întors spre mine. Îi cunoșteam prea bine această dispoziție. Era mereu astfel la înmormântări, chiar dacă nu-l cunoscuse pe defunct. Îmi spunea uneori că toată viața e prețioasă și că fiecare om era un univers în sine.

O luă brusc la dreapta, sări un gard improvizat din trunchiuri uscate și călcă pe urmele unor pași care erau probabil tot ai lui. Mă întrebam dacă dormise în noaptea aceea. Zăpada care căzuse de dimineață nu reușise să astupe de tot găurile adânci.

Se aplecă într-un desiș și mă luai după el, dar dispăru brusc. Înaintai puțin nedumerită și-l văzui prăvălit sub crengile încărcate de zăpadă ale unei zade. M-am apropiat cu teamă, cum făceam de fiecare dată când era vorba de vreo vietate moartă.

Dar vulpea nu era moartă. Sâsâia și el încerca să o liniștească întinzându-i mâna înmănușată în care vedeam o bucată roșie de carne. Vazându-mă, animalul se dădu înapoi cu groază în ochi. El întoarse spre mine o privire aprigă, de om mare. Îmi porunci să-i dau pătura și să merg mai încolo. M-am așezat supusă sub coroana deasă a unui brad, prin ramurile căruia zăpada nu se cernuse la pământ, lăsând uscat covorul de ace scuturate.

Am stat și am privit în tăcere cum lucra asupra trupului care icnea din când în când, până ce frigul începu să-mi pătrundă prin stratul de haine până la piele și foamea deveni chinuitoare. Nu vedeam ce face acolo, dar îl vedeam mișcându-se ușor, meșterind ceva, și îl auzeam cum murmură un cântec. Și, la fel de brusc cum se puse ciuci, se ridică, mă căută cu privirea și veni spre mine, ca un luptător pe câmpul de luptă, ca-n filmele alea unde eroii ies din ceață, despicând cadrul în două. Îmi spuse să-i cer nu-mai-știu-cărui-vecin sacul de dormit rezistent la -15°C și să-i aduc ceva de mâncare. Vulpea refuza să mănânce, n-avea să mai dureze mult. Nu putea să o lase să moară singură și voia să-i îngroape trupul. Nu trebuia să ajungă trofeul nimănui.

Părea aproape bătrân, la 30-35 de ani, cum stătea așa, încruntat, cu linii adânci, văi în pielea frunții lui. Părea că joacă un rol și-mi venea să râd privindu-l, dar încercam să mă gândesc la lucruri triste ca să rămân sobră.

M-am întors cât am putut de repede, dar nu mai devreme de o oră, nu până să înfulec trei gogoși pudrate, proaspăt făcute de mama. I-am împachetat și lui trei și un termos de ceai de mentă cald.

La întoarcere nu l-am mai găsit în luminiș. Pătura pătată de sânge era aruncată la o parte, iar lângă ea erau împrăștiate niște cutii de conservă, rucsacul din care ieșea ochiul stins al unei lanterne, căciula și mănușile lui. Îl auzeam gâfâind și l-am găsit izbind cu furie în pământul înghețat. A ridicat spre mine o față disperată, roșie și umedă. Vulpea zăcea flască puțin mai în spate.

- Nu pot s-o îngrop, ajută-mă să-i dau foc.

Scoase dintr-unul din buzunarele laterale ale rucsacului o sticluță cu lichid de brichetă și o brichetă neagră. Scăpără bricheta care hâsâi ca ochiul aprins al unui aragaz. Era una dintr-acelea rezistente la vânt, cu flacăra pântecoasă ce se termina într-un vârf ascuțit ca al peniței de stilou. Priveam fascinată fiindcă nu mai văzusem niciodată așa ceva. Cum de nu mi-o arătase până acum? Cine era acest tânăr om, atât de hotărât, nervos și încruntat, gata să ardă lumi?

Se întoarse spre locul de îngropăciune. Am rămas în urma lui ca un copil nătâng care se oprește din drum ca să saliveze în fața vitrinei vreunei cofetării și rămâne în urma familiei sale. M-a strigat – haide, ce faci? – și m-am mișcat ca acționată de un buton. Vulpea părea mai măruntă, o blană lepădată ca o cârpă netrebuincioasă. O apucă de coadă și o aruncă pe pământul înghețat, acolo unde zăpada era curățată. Turnă din sticluța de lichid pentru brichetă peste trupul inert. Se aplecă deasupra, în centrul cercului săpat în zăpadă, și pocni din brichetă. Mă întrebam care ar fi trebuit să fie rolul meu. După ce se ridică, văzui flacăra albastră jucând deasupra trupului animalului mort.

Veni lângă mine și se întoarse să privească rugul, potrivindu-și căciula cu urechi pe cap. Stăturăm un timp așa, inhalând fumul care mirosea a păr ars și carne prăjită. În dreapta mea, el începu să tremure. M-am apropiat și i-am cuprins umerii cu palmele, apropiindu-i spatele de pieptul meu. Era rigid, înghețat, încleștat între durere și rușine. Își șterse violent fața cu mâneca și înaintă să mai toarne câțiva stropi de benzină pe trupul înnegrit. Reveni imediat lângă mine, privindu-mă pentru prima oară în ochi.

- Mi-e foame!

I-am întins termosul și gogoșile. Înfulecă – mhm, ce bune-s! – privind focul care aproape își îndeplinise misiunea. Trupul animalului nu arsese de tot, forma lui rămase precum catranul, turnată ca și cum ar fi vărsat smoală pe pământul înghețat. Am îngropat resturile în pătura de ace de sub bradul sub care stătusem eu adineaori. Mă întrebă dacă mâncasem, am încuviințat. Mă întrebă dacă îmi era frig, nu, bineînțeles că nu. Am vrut să-l întreb dacă era bine, dar îmi era frică să-i aud răspunsul.

*

Încă mai scriam scrisori cu cadourile pe care voiam să le primesc. Nu mai credeam în Moș Crăciun, dar știam că mama le citea; era o înțelegere tacită între noi două ca să-i fie și ei mai ușor și să mă asigur și eu că primeam ceea ce-mi doream cu adevărat. Începusem să strecor în fiecare an câte ceva imaterial:

Dragă Moșule, îmi doresc să nu se mai certe mami cu tati, să am un frate mai ascultător, să fiu... ahâm... mai cuminte, să iau anul ăsta premiul întâi cu coroniță, să nu uit poezia în timpul serbării.

În acel an îmi dădeam seama că aproape tot ce-mi doream era imaterial și nimic nu mai putea fi scris într-o scrisoare către mama-Moș Crăciun. În anul acela îmi doream să se întâmple ceva despre care să-mi amintesc toată viața.

Băiatul din vecini. Orfan de mamă de la naștere, supse la sânul mamei mele odată cu mine. Crescuserăm împreună, un nucleu în mijlocul lumii mari și înfricoșătoare.

Iubeam toate anotimpurile. Iarna era, însă, ceva deosebit. Belșug de bunătăți, belșug de zăpadă, belșug de timp liber și un preaplin de mister. Întunericul și ascunzișurile înzăpezite ne făceau imaginațiile s-o ia razna.

Ne interesau spiritele rele care bântuiau în noapte, demoni și spiritele pădurii care ieșeau din întuneric și mă speriau de mă răhățeam pe mine și mă ascundeam sub pat, țuști, cu pisicile. El mă scotea de pe sub mobile și mă ducea pe străzile ninse și întunecate ca să văd cu ochii mei că nu de dihanii din altă lume mă speriasem, ci de copii din sat pe care îi cunoșteam. Puteam să îmbrac costumul dacă voiam. Încercam fiecare, pe rând, cojocul greu din piele de oaie. La sfârșit îmi puneam masca hidoasă, cu nasul lung, cârn, plin de negi. Uite, eram la fel de înfiorătoare ca monstrul de care mă speriasem mai înainte – chiar dacă poate ceva mai măruntă. Aș fi putut să-mi fac o voce înfricoșătoare, fantomatică pentru a compensa deficiența de înălțime.

Într-unul din ani ne cususem singuri un costum cu mască. Îmbrăcați astfel, arătam de parcă am fi purtat blana ponosită a unui urs malnutrit. Mi-a spus asta, râzând de mine până la sufocare. Mă simțeam jignită, dar nu l-am lăsat să observe. În plus, simțeam o mândrie ciudată că nu știam să cos.

Ani la rând am încălcat, cu o bucurie de nedescris, proprietățile celor care binevoiau să-și lase porțile deschise în Ajun de Crăciun și An Nou. Curțile și casele erau fiecare unice, diferite de ale noastre. Ni se serveau cozonaci mai crescuți sau mai tari, cu mai multă umplutură sau pâine dulce, cârnați picanți sau cu multă ceapă, roșcovani sau albicioși, țuică fiartă cu linguriță în pahar pentru zahărul de pe fund pe care îl mâncam cu mai multă plăcere decât orice tort cu cremă de unt și cacao. Dac-am fi vrut, am fi putut înhăța un bibelou de pe bufetele din holurile unde eram primiți. O verighetă de aur lăsată la întâmplare pe masă. Un plic cu bani pentru colindători uitat la vedere. N-ar fi știut nimeni, vreodată, cine a fost. Conștiința acestei puteri, această nemăsurată libertate și faptul că luam mereu alegerea morală, ne făceau să ne-mpăunăm cu mândrie. Eram atât de buni! N-am fi fost nicicând în stare să facem ceva rău. Era un gând care mă îmbăta.  

Povesteam cui ne asculta despre fapta noastră bună pentru a ne primi laurii ieftini. Totuși, păstram în mine nerostitul: cum era să depășești acea graniță, cum era să ai acel curaj, acea nerușinare? Bonnie și Clyde. Dar dacă?...

Mi-a fost teamă să împărtășesc cu el gândul acesta, mi-a fost teamă că ar fi fost dezgustat de mine, c-avea să mă urască dacă ar fi știut. Primul gând pe care l-am ascuns de cel căruia-i spuneam totul. O primă dată pentru cele multe care vor urma.

Pierdeam ore, zile, anotimpuri întregi în pădure sau ascunși prin poduri cu fân dormind, citind, râzând, punând lumea la cale, închipuindu-ne viața așa cum nu era, făcându-ne planuri de care mai târziu ne rușinam. Iarna cădea tot mai grea, tot mai adâncă, ca și cum nimic altceva n-ar mai fi urmat după. Îmi doream atât de mult să rămân adânc îngropată în căpițele de fân cald, parfumat, în podurile unde nu mai aveai nevoie de nicio altă sursă de căldură, povestindu-ne unul altuia despre viitorul în care noi vom fi, cu siguranță, mult mai curajoși decât oamenii mari. Cu cât creșteam, cu atât mai mult se cuibărea în noi teama că vom repeta și noi aceleași vieți, aceleași destine. Vom face concesii. Ne vom da bătuți.

În anul în care m-am costumat în urs malnutrit și am cântat și eu cu băieții, am ajuns acasă atât de târziu încât părea o obrăznicie. Am stat pe un scaun din bucătărie ca să mă încălzesc. Țineam o cană cu lapte într-o mână și mă holbam la peretele din fața mea. Mă simțeam ciudat, el fusese ciudat cu mine de când ceilalți copii începuseră să ne necăjească. Nu eram iubita lui, era clar? Nu-i eram nici soră. Dar ce-ți e? Nimic! răspunse.

Mă simțeam ca un frate mai mic alungat de copiii cei mari cu care vrea să se joace. Dar nu eram un frate mai mic. Aveam aceeași vârstă și avusesem un pact. Un pact de care el se dezise într-o clipită. 

Mă lăsă în fața porții. Înainte de a pleca, își scoase mâinile din mănuși și mă îndemnă să fac la fel. Îmi apucă apoi mâinile mici cu ale lui puțin mai mari și le strânse tare ducându-le la gură. Respirația lui caldă îmi gâdila vârful degetelor. Nu știam ce să fac. Am stat o vreme așa – câteva secunde, un minut – până mi-a dat drumul, s-a întors și a plecat la fel de brusc ca de fiecare dată, fără să spună o vorbă.  

Afară se pornise un viscol teribil ce avea să ucidă mulți câini, pisici și alte orătănii de prin gospodăriile satului. Mama și tata merseseră deja la culcare, pisica noastră dormea și ea sub plita caldă. Am pus cana cu lapte pe masă, mi-am privit vârfurile degetelor ca pe un obiect străin, apoi le-am dus încet la gură, apăsându-mi buzele cu ochii închiși.

*

O femeie zace pe podeaua de gresie a unui hol îngust. Bulbul pântecos al unui bec care aruncă peste ea o lumină galbenă o privește din tavan. Pe covorul bej care acoperă aproximativ podeaua, pornind de sub coapsa generoasă a femeii căzute, se întinde o pată roșie ca de la un pahar de vin vărsat. Bulbul clipește și-și mișcă pupila ca să-l vadă pe bărbatul agitat care vorbește într-o stranie bucată de sticlă neagră și dreptunghiulară. Nu-i vede fața din tavan, de unde atârnă, dar după voce parc-ar plânge. Ce zice? Ce înseamnă veniți, veniți, domnule, că moare?

Nici pisica Maya, speriată, pitită sub comodă, nu înțelege. De ceva vreme (nu știe nici ea să spună exact de când, e doar o pisică, nu are noțiunea de timp, zi, noapte, ani sau anotimpuri, pentru ea nu există decât lumină și întuneric, frig și căldură) se ține departe de stăpâna ei care nici nu mai miroase, nici nu se mai comportă cum o știa. Parcă e o stafie, ca trupurile acelea de abur prin care vedeai tablourile atârnate de perete.

La început se bucura că o are lângă ea pentru mai mult timp, dar prezența ei devenise curând acaparatoare și stresantă. Nu ieșea deloc din casă, nu se juca cu ea, o gonea dacă-i sărea în poală. Și mai era bărbatul ăla care venea zilnic și o făcea să plângă și să implore. Pisica nu înțelegea nimic, dar se întreba de ce femeia nu putea să plece, de ce nu deschidea geamul să strige? Bărbatul venea și pleca, iar femeia dormea sau stătea privind absentă în gol. Mânca și se-mbăia doar când era el acolo, ca și cum ar fi fost bolnavă.

În seara aia băuse o sticlă de vin, fumase și luase niște tablete, înainte să dispară în baie. Femeia le ascunse în bibliotecă, în spatele unor cărți, după ce bărbatul o întrebase dacă mai avea alcool și medicamente în casă.

Pisica începu să zgârie la ușă când auzi sunete ce-i făceau frică. Hohote, urlete stinse, de animal pe moarte. Grohăieli. Nesperat, ușa se deschise și stăpâna îi apăru în față, transfigurată și înspăimântătoare, cu ochii adânciți în orbite, fața murdărită și părul răvășit, clătinându-se spre ușa de la intrare în timp ce se sprijinea de perete. Se opri, apoi se întoarse și mai făcu cu greu câțiva pași, abia târându-și picioarele. Ochii ca două planete habitabile ai pisicii și bulbul de lumină galbenă din tavan o văzură din perspective opuse cum se clătina ca un moroi înainte să cadă.

Ce bine că erau doar obiect și animal de companie! Ce bine că lor nu li se întâmplau astfel de drame! Nu exista intrigă în viața unei pisici, iar un bec de hol rareori vedea ceva interesant. Viața lui, dacă putea fi numită astfel, era incomparabil mai puțin incitantă decât cea a becului din dormitor. Măcar becul din dormitor vedea lucruri mai incitante, chiar dacă nu putea să le înțeleagă.

Viața unei pisici de apartament era și ea lipsită de evenimente. Încarcerată și sterilizată, Maya suferea de depresie din cauza plictiselii, lipsei de activitate și pierderii de sens al vieții. Femeia o adoptase ca să nu se simtă singură după ce închidea ușa apartamentului în urma sa. Nu se gândise că pisica avea nevoie la rândul ei de companie, de afecțiune și de prezență. S-ar fi putut scrie și despre ea, de ce nu, un scenariu, despre ce vedea, despre singurătate și viață împotriva naturii. Femeia asta îi luase totul și nu-i dăduse mai nimic în schimb. Chiar și o pisică avea nevoie de mai mult decât hrană și adăpost.

Când bărbatul odios intră pe ușă, pisica se retrase și mai adânc sub comodă, împingându-se cu rădăcina cozii în colțul peretelui. Îl știa bine pe bărbatul ăsta. O făcuse pe stăpâna ei să plângă de multe ori, chiar și înainte de vizitele lui zilnice. Venea și vorbeau ore întregi. Atât, doar vorbeau. În ultima vreme ceva se schimbase. Era mai autoritar ca de obicei, mai dur și vocea îi căpătase un ton poruncitor. Femeii îi era rușine. Îl implora să tacă și s-o înțeleagă. Pisica dorea ea însăși ca bărbatul acela să tacă. Îi prefera pe cei pe care îi vedea rar și care o făceau pe femeie să strige în dormitor.

Uneori era blând, dar blândețea lui era o strategie. Trebuia să-i amintească de faptul că el era de partea ei. Că o iubea. Că erau frați. Că sorbiseră lapte din același sân și crescuseră mâncând din aceleași blide. Îi amintea ce-și promiseseră, că nu vor deveni monștri cum erau toți adulții pe care îi cunoșteau.

Cunoștea bine sentimentul acela care rămânea în urma lui, un gol scobit în miezul stăpânei sale ca-ntr-o stâncă. Vinovăție presărată ca sarea pe o rană deschisă. Bunăvoința lui nu făcea decât să-i amplifice vinovăția, iar vinovăția îi amplifica disperarea. Disperarea stăpânei mirosea ascuțit, ca o substanță repelentă. Pisica prefera tristețea cu mirosul ei greu și stătut, măcar o făcea pe mama ei adoptivă să aibă cu adevărat nevoie de ea. Nici în fericire (care mirosea dulce, ca un parfum floral, văratic), nici în preocupare (care mirosea a canal), nicidecum în disperare nu-și găsea și ea locul.

Becul, în schimb, nu se gândea la nimic. Spera să dureze cât mai mult și, după ce se va fi săvârșit, să fie reciclat și să redevină, întreg sau în bucățele, util. Acum stătea concentrat asupra scenei, arzând cald, dar sobru. Lumina plânsul tânguitor al bărbatului și spinarea lui ghemuită deasupra trupului nemișcat al femeii. Îi lumina implorarea și vedea umbra vinovăției cum creștea, umflându-se în spatele lui ca un balon, ca o cocoașă, ca o povară pe care va trebui s-o poarte de acum înainte.

Becul își făcea treaba mai departe, luminând și mai târziu, clar și strident, munca celor două spinări portocalii care lucrau agitat, dar concentrat, legând trupul femeii de o targă și cărându-l pe ușa care se închise sec în urma celor patru oameni. Înainte de a ieși, mâna bărbatului apăsă întrerupătorul și becul se stinse. Era ultima oară când își vedea stăpâna.

Pentru pisică urmară cele mai grele zile din mărunta ei viață. Nu știa cât trecuse până ce bărbatul apăru din nou și o chemă de pe unde zăcea la un bol plin cu apă proaspătă și unul plin cu bobițe care miroseau îmbietor. Mâncă și bău hulpav, uitând să respire, uitând toată singurătatea și trauma. Bărbatul stătea deasupra ei și o mângâia pe cap, dar nu îl băga în seamă. Vorbea ceva de neînțeles în limba oamenilor.

Oare stăpâna mai era în viață? Dacă nu, asta era... măcar ea să supraviețuiască. Voia să uite de durerea îngrozitoare de burtă și de moleșeala de moarte. Poate o lua bărbatul ăsta cu el. Părea destul de grijuliu și tandru. Îl iertase deja pentru tristețea pe care i-o provocase stăpânei sale, îl iertase chiar și pentru zilele de abandon și înfometare. Deocamdată îi lăsase destulă mâncare înainte să plece. Era mulțumită și atât de obosită încât adormi lângă bolul cu mâncare.

Soarta becului din hol fusese mai tristă. Intrând în apartament, bărbatul apăsă întrerupătorul să facă lumină. Becul pocni ca o petardă, aruncând o scânteie scurtă.

*

Stau într-o bancă, în partea din spate a lăcașului de cult, aproape de ieșire. Un grup de oameni discută într-un loc ferit, plănuind următoarea repetiție pentru recitalul de colinde și alte detalii legate de festivitățile care se vor desfășura în curând. Unii par obosiți, alții preocupați, iar unii nepăsători la ceea ce discută. Cu toate astea, simt venind dinspre grup o energie entuziastă, autentică. E scopul ce transcende cotidianul cel care îi mână aici după lungile ore de birou. Zilele astea nu se termină în aceeași rutină dintotdeauna. Seara, înainte să adoarmă, se gândesc că ziua aceea nu a fost de tot pierdută.

Mă simt deja mai bine. Deși am refuzat-o atâta timp, întâlnirea cu el a fost concluzia pe care o speram. Chiar dacă nimic nu este cu adevărat rezolvat – și tocmai de aceea – ultima strângere de mână și spinarea lui urcând în tramvaiul ticsit de lume se simte ca o încheiere. Să-l văd dispărând în mulțime ca și cum ar fi fost un oarecare mă face să-mi dau seama că tot ce-a fost cândva nu e acum cu nimic mai real decât un scenariu de film. Final amar, matur și ambiguu, demn de aplauzele publicului.

Am rămas singură cu partea mea de vină, cu propria mea ispășire. Poate de asta mi-a fost teamă să-l iert. Ura a fost o ușă zăvorâtă între mine și vina în care-aș fi căzut ca-ntr-un coșmar fără sfârșit. Știu însă acum că timpul e țărâna care îngroapă totul. Viața aia îmi pare atât de îndepărtată, ca și cum ar fi fost trăită de altcineva și aș fi citit-o într-o carte. Așa se transformă trecutul în ficțiune: lasă să treacă destul timp și orice adevăr se va estompa iar durerea simțită va fi ca și cum n-ar fi fost.

N-am iertat pentru el sau pentru mama, am iertat pentru mine.

Iertarea – sună acum ca un cuvânt golit de sens. Îl rostesc șoptit și-i aud ecoul răsunând în edificiu, templul iubirii și-al iertării.  

Mă simt mai ușoară, ca un măr scobit până-n miez de putreziciune.

Telefonul vibează, privesc ecranul luminat ca pe o arătare din altă lume, din alt timp. Soțul meu e pe drum. Mă întorc la viața mea, la rutina care-mi face bine. În curând e Crăciunul.  

Mă ridic și zăbovesc o vreme în fața icoanei cu scena nativității. Înghit nodul din gât ca pe un dumicat incomod și ies în noaptea rece și luminată.

 -Sfârșit-

Nu copiați acest text, parțial sau integral, fără permisiune ori fără a menționa sursa.

© 2020 Carmen Dumitru-Obrejan

Sursa imagine Wikimedia Commons