(povestire)
A nins în
weekend. Norii denși, ca o draperie grea și cenușie, au cernut peste oraș o pudră
fină ca praful de făină, iar astă noapte gerul a suflat chiciură peste ramuri
și garduri de sârmă, creând un peisaj bizar. Pe jumătate adormită, îmi beau cafeaua
în timp ce privesc pe geam la decorul încremenit, înstăpânit ca o vrajă peste
cotidianul altădată animat și sap în minte după scuze să nu ies azi din
casă. Îmi place să privesc lumea de sus: totul pare atât de mic, neînsemnat și
inofensiv.
În curând e
Crăciunul și astăzi este ultima mea zi de muncă din anul curent. Ne târâm cu
greu până la parcare, eu și soțul meu, picioarele încălțate în ghete grele. Mașina
e înghețată și înghețăm amândoi până o curățăm. Pe o vreme ca asta nu putem
nici măcar să ne vorbim. Tăcem morocănoși și așteptăm ca mașina să se
încălzească, iar eu aștept ca ziua asta să se termine.
Mă simt ca și cum ar urma să joc un rol într-un scenariu la care nu doresc să mă mai întorc. Însă, dacă reconcilierile n-au loc acum, în prag de Crăciun, atunci când? Îi fac pe plac mamei, după un insistent și îndelungat șantaj emoțional, și-mi deschid inima în mod tradițional, așa cum se cade.
Mă simt ca și cum ar urma să joc un rol într-un scenariu la care nu doresc să mă mai întorc. Însă, dacă reconcilierile n-au loc acum, în prag de Crăciun, atunci când? Îi fac pe plac mamei, după un insistent și îndelungat șantaj emoțional, și-mi deschid inima în mod tradițional, așa cum se cade.
Scutur din cap
în tăcere. Iau gândul acesta și-l vâr adânc în spatele capului. Să-mi ocup mai
bine mintea cu altceva! Căldura mă face să mă simt confortabil și-mi poartă
gândul la focuri care ard în șeminee de piatră, la cabane pierdute în miezurile
cele mai nepătrunse ale pădurilor seculare, așa cum mai există doar în basmele
de demult.
