Anul acesta e un an bun pentru muzică, plin de lansări discografice neașteptate și reveniri surprinzătoare, dintre care, probabil, cea mai anticipată este cea a trupei americane Tool, care tocmai a încheiat un turneu sold-out prin Europa și al cărui album ar trebui să apară în luna august. În timp ce fanii trupei numără zilele și-și mușcă unghiile de nerăbdare, lumea merge mai departe.
Bruce Springsteen, The Specials, Vampire Weekend, Iggy Pop (în curând) și The Raconteurs-ul lui Jack White sunt doar câteva din revenirile acestui an. Zach Condon a resuscitat Beirut și a lansat un album plăcut, dar destul de plat și convențional din brandul lui de muzică funerară pentru moarte fericită. Lansările Foals și Vampire Weekend m-au lăsat complet rece, cu toată bunăvoința și deschiderea cu care le-am anticipat și ascultat. Surprinzătoarea colaborare a lui Beth Gibbons cu Orchestra Națională Radio din Polonia pentru Simfonia a III-a a lui Henryk Górecki e prea grandioasă și intimidantă și, probabil, pentru later in life. The Specials, Bad Religion și Bruce Springsteen nu sunt în stare să scoată un album prost. Unele dintre aceste nume nu se regăsesc în lista de mai jos pentru simplul fapt că there is so much fucking good, exciting new, young music out there!
Așadar, în ordine aleatorie și complet subiectivă, acestea sunt albumele care mi-au rămas în minte și pe care le-am pus la suflet anul acesta:
Yak - Pursuit of Momentary Happiness
Cu fani celebrii de talia unor Jack White sau Alex Turner de la Arctic Monkeys, muzica britanicilor Yak este o combinație de demență psihedelică, puseuri zgomotoase, excese de distors și teme lirice despre tarele societății hedoniste.
Pe Pursuit of Momentary Happiness, care urmează debutului Alas Salvation (2016), lăcomia și îmbuibarea sunt teme ce revin obsesiv în piese precum Fried, White Male Carnivore, Bellyache. Fericirea este o iluzie în deșert și goana după aceasta devine un izvor nesecat de frustrare. Cum trăitorul contemporan crede că fericirea trebuie să fie o treabă zilnică, fuga de tristețe și nevoia de sens face din oameni goluri ce trebuie umplute. Opțiunile sunt aproape infinite, piața și rețelele sunt pline de ele: destinații de vacanță, citate pline clișeu și banalitate, mâncăruri gourmet care arată mai bune decât sunt la gust.
Piesele Yak dezgustă pentru că scurmă adânc în noi, scoțând la suprafață, ca un câine indisciplinat, acele lucruri pe care le dorim uitate. Muzica prinde și invită la ascultări repetate, devenind paliativul care astupă golurile de sens.
Piesele Yak dezgustă pentru că scurmă adânc în noi, scoțând la suprafață, ca un câine indisciplinat, acele lucruri pe care le dorim uitate. Muzica prinde și invită la ascultări repetate, devenind paliativul care astupă golurile de sens.
Rustin Man - Drift Code
Un album superb, tandru, atmosferic, intim ca o meditație de la Paul Webb, fostul basist al legendarei Talk Talk. Ca o paranteză, e musai de ascultat Out of season, colaborarea lui Rustin Man cu Beth Gibbons (Portishead), un album la care revii iar și iar.
Încropit cu grijă de perfecționistul Paul Webb, Drift Code are reverența și rigoarea unui album de muzică clasică. Drift Code este muzica unei după-amieze singuratice de vară, rătăcirea printr-un bâlci vintage, unde camera oglinzilor devine portal spre alte lumi, meditația unei cărți dechise pe marginea unui râu, la umbra unei sălcii, pășirea pe o cărare invadată de vegetație sălbatică, printre ruinele unui timp demult apus.
Înregistrat într-un hambar recondiționat, la ceasurile mici ale dimineții, produsul lui Paul Webb, cu al său decor elaborat din sonorități calde, dă senzația unui refugiu. Un album care ar merge într-o cafenea, dar ar fi un sacrilegiu să îl asculți într-un astfel de loc. Vocea lui Paul Webb, tremurândă ca și cum ar fi nesigură, este tușa de modestie și nesiguranță, singurul lucru care pare crud și neprelucrat în tendința lui spre perfecțiune.
Încropit cu grijă de perfecționistul Paul Webb, Drift Code are reverența și rigoarea unui album de muzică clasică. Drift Code este muzica unei după-amieze singuratice de vară, rătăcirea printr-un bâlci vintage, unde camera oglinzilor devine portal spre alte lumi, meditația unei cărți dechise pe marginea unui râu, la umbra unei sălcii, pășirea pe o cărare invadată de vegetație sălbatică, printre ruinele unui timp demult apus.
Înregistrat într-un hambar recondiționat, la ceasurile mici ale dimineții, produsul lui Paul Webb, cu al său decor elaborat din sonorități calde, dă senzația unui refugiu. Un album care ar merge într-o cafenea, dar ar fi un sacrilegiu să îl asculți într-un astfel de loc. Vocea lui Paul Webb, tremurândă ca și cum ar fi nesigură, este tușa de modestie și nesiguranță, singurul lucru care pare crud și neprelucrat în tendința lui spre perfecțiune.
Fontaines D.C. - Dogrel
Albumul de debut al irlandezilor de la Fontaines D.C. sună ca o revoltă, cam cum ar fi sunat Joy Division dacă ar fi ieșit din butoiul cu melancolie în care era scufundat Ian Curtis. Cam cum ar fi sunat The Fall dacă Mark. E Smith ar fi avut ambiția să apară la Jimmy Fallon.
Dincolo de sarcasm, Dogrel e un debut fantastic, care atrage atenția de la prima ascultare. Piesele sunt iscusit construite, fără a evita melodia și clenciul. Băieții își onorează bine influențele, distilându-le în ceva ce devine doar al lor, albumul având potențialul de a deveni un clasic. Rețeta deliciului melodic à la Fontaines D.C.? Garage rockul anilor 60 și The Pogues, Yeates și poezie beat, The Dubliners și Brexit, post-punk, un praf de The Strokes și seri de weekend petrecute în pub, toate asezonate cu un strop de mândrie irlandeză și învelite în melodii care crează dependență.
Worthy Songs: Big, Too Real, Hurricane Laughter, Chequeless Reckless, Boys In The Better Land.
Weyes Blood - Titanic Rising
Natalie Mering, a.k.a. Weyes Blood, pare Karen Carpenter reîncarnată. Însă, dacă Karen Carpenter cânta despre iubiri care te ridică pe culmi de lume, Weyes Blood cântă despre deziluzie și sfârșitul monogamiei cu lejeritate și ironie amară, ca și cum nu ar afecta-o prea mult. "We love our love most of all", realizează această Felicity ajunsă la maturitate, dărâmând decorul frumos aranjat, menit să-ți ia ochii, și dezaprobând happily ever after-ul din basmele Disney.
Aranjamentele somptuoase crează voit senzația de ireal, coloana sonoră a unui vis. Titanic Rising este pierderea conștientă a artistei în narațiunea de care se simte trădată, dar la care nu poate renunța. Împăcată cu efemeritatea iubirii, Weyes Blood păstrează din ea ce e frumos: misterul și emoția începuturilor, febrilitatea iubirilor de-o vară, beția serilor călduroase, împărtășite lângă focuri de tabără cu suflete pereche trecătoare. Nimic mai potrivit pentru visul unui miez de iulie!
Worthy songs: Andromeda, Movies, Everyday.
Orville Peck - Pony
Aranjamentele somptuoase crează voit senzația de ireal, coloana sonoră a unui vis. Titanic Rising este pierderea conștientă a artistei în narațiunea de care se simte trădată, dar la care nu poate renunța. Împăcată cu efemeritatea iubirii, Weyes Blood păstrează din ea ce e frumos: misterul și emoția începuturilor, febrilitatea iubirilor de-o vară, beția serilor călduroase, împărtășite lângă focuri de tabără cu suflete pereche trecătoare. Nimic mai potrivit pentru visul unui miez de iulie!
Worthy songs: Andromeda, Movies, Everyday.
Orville Peck - Pony
Ce sa mai spun despre albumul ăsta? Că e atât de adictiv încât pare proaspăt la fiecare ascultare? Că mi-a devenit soundtrack creativ?
Ah, da, poate ar trebui adăugat faptul că Iggy Pop a spus despre Dead of Night că-i o capodoperă. And you just can't argue with Mr. Pop!
Mai pe larg despre albumul ăsta aici.
Du Blonde - Lung Bread For Daddy
Du Blonde este aliasul artistului multi-discuplinar Beth Jeans Houghton. Înafară de a face muzică, tipa scrie, pictează (coperta albumului este un autoportret), desenează și regizează videoclipuri (most famous: Red Hot Chilli Peppers - Sick Love).
Lung Bread For Daddy (un titlu de album pe care nici comentatorii de la BBC 6 Music nu l-au putut descifra) este o confesiune amară despre singurătate și însingurare, relații eșuate, pierderea stimei de sine și panica apropierii vârstei de 30 de ani. Un album-pansament, numai bun pentru bad break-ups și pentru tot felul de alte decepții.
Lung Bread For Daddy (un titlu de album pe care nici comentatorii de la BBC 6 Music nu l-au putut descifra) este o confesiune amară despre singurătate și însingurare, relații eșuate, pierderea stimei de sine și panica apropierii vârstei de 30 de ani. Un album-pansament, numai bun pentru bad break-ups și pentru tot felul de alte decepții.
Dragostea obsesivă, neîmpărtășită și durerea care-i este consecință revine obsesiv în piese ca Buddy, Angel și geniala RBY (unde Beth Jeans Houghton își asumă vocea sepulcrală a unei victime care încearcă să-și bântuie ucigașul).
Lung Bread for Daddy este excelent de întunecat, așa cum un bun album rock trebuie să fie.
Stella Donnelly - Beware of the Dogs
Stella Donnelly pare genul de muzician care ar cânta Big-Big-World. Dar, dacă faci greșeala să judeci o carte după copertă (sau, vai, un om după înfâțișare) vei avea o mare surpriză. Totuși, coperta Beware of the Dogs e deja un semnal de alarmă pentru ceea ce acest album are de oferit. Fata asta cântă un pop incomod, folosindu-se de un umor savuros și ascuțind cuțitul sarcasmului la fiecare vers. La fel de ironică și directă cum era Alanis Morissette în vremurile ei bune, la fel de vitriolică ca Liz Phair, Stella Donnelly scuipă în ochii misoginismului, patriarhatului și culturii violului. E soundtrackul perfect pentru era #metoo.
Songs I love: Old Man, Mosquito, Beware of the Dogs.
Songs I love: Old Man, Mosquito, Beware of the Dogs.
Simon Bonney - Past, Present, and Future
Simon Bonney e o legendă, cunoscut ca vocalist al formației australiene Crime and the City Solution - rămasă nedrept în obscuritate, pe când mai celebrii veri Nick Cave și-ai lui Bad Seeds au fost propulsați în super-stardom.
Pe Crime and the City Solution îi puteți vedea performând în Wings of Desire, filmul-poezie al lui Wim Wenders. De asemenea, pe ultimul album, lansat de trupă în 2013, Bonney face o analiză a căderii dictatorilor, cu studiu de caz pe revoluția română din 1989 și căderea Ceaușeștilor.
Albumul lansat în acest an este o compilație ce conține piese de pe vechi albume solo și material nelansat până în prezent. O surpriză plăcută este Duchess, cover după minunatul Scott Walker, probabil un tribut pentru muzicianul care a decedat în mod neașteptat în luna martie a acestui an.
Piesele sunt treceri de la straniu la convențional și înapoi, cu vocea lui Bonney în ipostază de far călăuzitor. Un festin pentru fani și un bună introducere pentru restul în lumea aparte a muzicianului australian.
Pe Crime and the City Solution îi puteți vedea performând în Wings of Desire, filmul-poezie al lui Wim Wenders. De asemenea, pe ultimul album, lansat de trupă în 2013, Bonney face o analiză a căderii dictatorilor, cu studiu de caz pe revoluția română din 1989 și căderea Ceaușeștilor.
Albumul lansat în acest an este o compilație ce conține piese de pe vechi albume solo și material nelansat până în prezent. O surpriză plăcută este Duchess, cover după minunatul Scott Walker, probabil un tribut pentru muzicianul care a decedat în mod neașteptat în luna martie a acestui an.
Piesele sunt treceri de la straniu la convențional și înapoi, cu vocea lui Bonney în ipostază de far călăuzitor. Un festin pentru fani și un bună introducere pentru restul în lumea aparte a muzicianului australian.
The Specials - Encore
Promovat de Vote for Me, imnul nebuniilor electorale care au fost și care au să vină, albumul veteranilor britanici este încă un clasic The Specials.
Muzică de protest pur sânge. Nu vei putea găsi o coloană sonoră mai potrivită pentru schimbările socio-politice contemporane. The Specials au știut mereu să traducă muzical angoasa politică, așa cum este ea resimțită în viața de zi cu zi a oamenilor de rând. De la imnuri feministe, numai bune pentru un raliu #metoo, la apeluri răspicate adresate tinerilor rebeli care împing limitele legale, de la efectele votului Brexit la responsabilitatea politicienilor față de electorat și ironii la adresa prejudecăților rasiale, Encore este reîntoarcerea la formă a legendarei trupe.
Muzică de protest pur sânge. Nu vei putea găsi o coloană sonoră mai potrivită pentru schimbările socio-politice contemporane. The Specials au știut mereu să traducă muzical angoasa politică, așa cum este ea resimțită în viața de zi cu zi a oamenilor de rând. De la imnuri feministe, numai bune pentru un raliu #metoo, la apeluri răspicate adresate tinerilor rebeli care împing limitele legale, de la efectele votului Brexit la responsabilitatea politicienilor față de electorat și ironii la adresa prejudecăților rasiale, Encore este reîntoarcerea la formă a legendarei trupe.
Deerhunter - Why Hasn’t Everything Already Disappeared?
Unul dintre primele albume lansate în acest an, deschis de piesa a cărui videoclip îl puteți admira mai sus, Why Hasn’t Everything Already Disappeared? setează întrucâtva moodul pentru 2019. Este indignarea în fața situației scăpate de sub control și exasperarea care se transformă în dorința ca tot circul să se termine odată, într-un fel sau altul. Senzația de neputință în fața sfârșitului este presărată subtil în versuri, exasperarea mută transformându-se în resemnare și renunțare.
Îmbinând elemente de 80s synth, dream-pop și rockul alternativ al anilor 90, Deerhunter intră pe un teren mai plat și accesibil cu acest album, detașându-se în mare parte de experimentarea de pe albumele precedente. Deși nu revoluționar, Why Hasn’t Everything Already Disappeared? este un album plăcut și coerent, la care ai tendința să te întorci.
Worthy songs: Death in Midsummer, Futurism, Element, Tarnung.
Îmbinând elemente de 80s synth, dream-pop și rockul alternativ al anilor 90, Deerhunter intră pe un teren mai plat și accesibil cu acest album, detașându-se în mare parte de experimentarea de pe albumele precedente. Deși nu revoluționar, Why Hasn’t Everything Already Disappeared? este un album plăcut și coerent, la care ai tendința să te întorci.
Worthy songs: Death in Midsummer, Futurism, Element, Tarnung.
Little Simz - Grey Area
Nimic nu e bullshit, nimic nu e ușurel pe Grey Area. Albumul ăsta este o doză bună de realitate livrată fără milă. Pentru că, uneori, ai nevoie de ceva greu pentru a te ține ancorat. Versurile artistei britanice vorbesc despre relații eșuate, violență, deznădejde într-o lume plină de vești proaste și care pare că spiralează spre dezastru. Sunt cuvintele unui om care a navigat prin apele tulburi ale vârstei de tânăr adult și a ajuns la maturitate cu o imensă demnitate, gândire rece și încredere în sine. Ce sfidare în "I'm Jay-Z on a bad day, Shakespeare on my worst days", ce reality-check "Some people read The Alchemist and still never amount to shit", ce concluzie salvatoare în "Teach my daughter about the wonders of the world, I'm convinced/If she's anything like me I'm raisin' a king." Hm, British Beyonce much?!
Songs I love: Offence, Wounds, Venom, Therapy.
Billie Eilish - When We All Fall Asleep, Where Do We Go?
Fata asta e un fenomen în America. Dave Grohl (fost-Nirvana, actual-Foo Fighters) a declarat că rockul nu a murit atâta timp cât spiritul genului e întrupat de Billie Eilish.
Muzica pop s-a schimbat de la Britney și Christina încoace. Coperta albumului de debut al cântăreței americane este ca desprins dintr-un film horror, iar videoclipurile ei nu sunt mai prejos. Muzica lui Billie Eilish este o revoluție prin ea însăși. Șocul a (re-)devenit ultra-mainstream. Adolescenții zilelor noastre nu mai cântă muzica naivă scrisă de alții. Adolescenții zilelor noaste cântă fără teamă despre ciudățenia în care se transformă lumea în capul tău.
Fătuca asta e unul din cele mai interesante lucruri din muzica anului acesta. Și, când te gândești că, "pe vremea mea", tinerele speranțe erau Britney și Christina. Kids these days... Are way cooler than we were!
Songs I love: Offence, Wounds, Venom, Therapy.
Billie Eilish - When We All Fall Asleep, Where Do We Go?
Muzica pop s-a schimbat de la Britney și Christina încoace. Coperta albumului de debut al cântăreței americane este ca desprins dintr-un film horror, iar videoclipurile ei nu sunt mai prejos. Muzica lui Billie Eilish este o revoluție prin ea însăși. Șocul a (re-)devenit ultra-mainstream. Adolescenții zilelor noastre nu mai cântă muzica naivă scrisă de alții. Adolescenții zilelor noaste cântă fără teamă despre ciudățenia în care se transformă lumea în capul tău.
Fătuca asta e unul din cele mai interesante lucruri din muzica anului acesta. Și, când te gândești că, "pe vremea mea", tinerele speranțe erau Britney și Christina. Kids these days... Are way cooler than we were!
No comments:
Post a Comment