Suede, amurgul albastru și diminețile de cărbune ale lui Brett Anderson

A pătrunde în lumea interioară a lui Brett Anderson pare aproape intruziv, ca și cum ai păși pe podeaua fragilă a unei încăperi secrete, cu atât mai mult cu cât vocalistul trupei britanice Suede a fost, back in the days, una dintre cele mai fragile și enigmatice apariții de pe scena muzicală a frivolilor ani 90. În primul volum al autobiografiei sale, intitulat „Coal Black Mornings” și lansat anul trecut în Marea Britanie, Brett-matur scrie despre tânărul Brett, debarasându-se pe sine de strălucirea și aura mitologică pe care presa i le-a atribuit cândva. În paginile biografiei sale se conturează portretul unui om obișnuit, nepretențios - spre deosebire de multe alte biografii care perpetuează mitul excelenței. Astfel, cartea lui Anderson este o adevărată autobiografie punk, căci filosofia respectivului curent era că oricine poate ajunge acolo unde își dorește. Excelența nu putea fi obținută doar de cei înzestrați din naștere cu anumite atribute extraordinare care i-ar face mai buni decât ceilalți. Brett descrie felul în care disciplina în muncă, existența unei viziuni coerente, încăpățânarea și perseverența pot face la fel de mult ca o soartă favorabilă sau un talent ieșit din comun.

*

„Coal Black Mornings” a fost lansată anul trecut pentru a coincide cu cel de-al optulea album Suede, „The Blue Hour”, și cu documentarul oficial „The Insatiable Ones”. În octombrie 2019 va apărea a doua parte din autobiografia artistului, „Afternoons with the Blinds Drawn”, probabil mult mai captivantă pentru fanii trupei britanice, căci aceasta ar trebui să conțină informațiile din interior, despre aburii îmbătători ai succesului fulminant și demența care a urmat, toate povestite de către omul cel mai îndreptățit să spună această poveste. Nu doar că nicio biografie terță nu poate avea greutatea unei autobiografii, dar Brett s-a aflat mereu într-o luptă acerbă cu reportingul leneș al presei care a relatat mereu concentrându-se pe detaliile senzaționaliste.

Brett scrie intim, firesc și familiar, ideea inițială fiind de confesiune a unui tată pentru fiul său, un instrument pe care artistul nu l-a avut, dar de care ar fi avut nevoie pentru a-și cunoaște propriul tată. El scrie cu dragoste despre persoanele importante din viața sa: tatăl, autoritar, sever, dar pașnic și mare iubitor de muzică clasică (îl adora pe Franz Liszt); mama, o fire artistică, care a reușit să țină familia pe linia de plutire în ciuda lipsurilor, decedată când Brett abia pășea în maturitate; sora mai mare, Blandine, moștenitoare a flerului artistic al mamei, a cărei influență asupra gusturilor sale muzicale Brett o recunoaște; prima mare iubire și prima decepție, captivanta Justine Frischmann, muză și una din declanșatoarele creativității ulterioare; Bernard Butler, primul tovarăș creativ, alături de care va crea două dintre albumele esențiale ale anilor 90. Pagini scrise sincer despre sărăcie, respingere, decepție și pierderea celor iubiți, dar și despre jocurile pe maidanele și în gropile unde adulții își aruncau mobila sau electrocasnicele stricate, în natură, în Wastelands, locuri care vor deveni decorul multora dintre piesele sale. 

Suede - Wastelands (The Blue Hour, 2018)

Sinceritatea și maniera directă a confesiunii îl umanizează pe Anderson și transformă imaginea prefabricată de arogant idol al adolescenței într-un om ca oricare altul, aroganța de demult fiind, de fapt, menită să ascundă o timiditate defensivă.

 *

Cel mai interesant lucru din întreaga confesiune e, cu siguranță, urmărirea evoluției temelor din albumele viitoare, sursele lor de inspirație, perioada de incubație artistică și modalitatea aproape instinctivă prin care niște puști fără posibilități materiale, prin perseverență și îmbunătățire continuă, au reușit să ajungă una dintre cele mai importante trupe rock britanice ale anilor 90. Modest, Brett recunoaște în mod repetat lipsa de pricepere a primilor ani, fiind deosebit de nemilos cu sine, recunoscând însă valoarea compozițiilor care vor deveni Suede (1993) și Dogman Star (1994). După luni întregi de repetiții frustrante, neizbutite, momentul miraculos al declicului creativ a fost compunerea piesei The Drowners.

Suede a apărut în peisaj într-un timp când rockul își pierduse caracterul subversiv, descumpănind publicul poate mai mult decât oricine. Androginismul fizic al lui Brett Anderson, stranietatea sonoră a cântecelor sale și a felului în care acestea erau redate au reușit incredibila performanță de a uimi fără a scandaliza. Efectul muzicii a fost unul aproape mistic, hipnotizant. 

 *

În confesiunea sa, Brett Anderson folosește deseori sintagma „lumea Suede” pentru a exprima caracterul aparte și complexitatea peisajului sonor, unde fiecare album e un edificiu țesut în încrengături stranii, fiecare piesă e povestea puterii sfidătoare a unor personaje de o fragilitate frântă.

Cine ar fi crezut ca Suede vor mai fi vreodată relevanți?! Și iată-i, la fel de feroce ca pe primul album, la fel de amplii și vitali ca pe Dogman Star. Ca fan, a fost incredibil să văd trupa asta renăscând de la reformarea din 2010, după ce mi-a fost teamă că vor reîncepe să cânte doar de dragul vremurilor apuse, oferind produse lâncede și reciclate. Cu această ocazie, m-am debarasat de atașamentul față de preconcepția cretinoidă că un artist spune ce are de spus în primele instanțe creative, devenind apoi o parodie a sa însăși; mă înșelasem de prea multe ori.

Tripticul “Bloodsports” (2013), “Night Thoughts” (2016) și “The Blue Hour” (2018) e o operă de geniu în sine. Dacă “Bloodsports” (căruia i-am făcut pe atunci un review călduț aici) l-am privit cu indulgență, ca pe o reciclare a celor mai bune idei ale trecutului, iar peste “Night Thoughts” am trecut complet cu vederea, cel mai recent album a reușit să mă fascineze de la prima ascultare. Era Suede-ul pe care îl iubeam, crud, tandru, impetuos, dar mai matur, mai concentrat și ceva mai coerent decât în anii 90.

Ca și “Night Thoughts” înaintea lui, “The Blue Hour” sondează nesiguranțele unui proaspăt părinte, frica că nu-și va putea proteja îndeajuns copilul și teama de a nu repeta greșelile propriilor părinți. Tocmai de asta, în carte, Brett analizează relația pe care a avut-o cu tatăl său și cum se răsfrânge propria lui creștere asupra relației cu propriul său fiu.

*

Având pe fundal povestea dispariției unui băiețel și căutările disperate ale părinților acestuia, albumul are un ton amenințător și sufocant. 
“As One”, piesa de deschidere, începe cu murmurul sinistru al unor voci corale, “like the devil taking over the world”, cum spunea Brett într-un interviu: gotic, cavernos, reminiscent al bucății compuse de Don Davis, Neodämmerung, pentru coloana sonoră a Matrix Revolutions. Frica nu este, totuși, atotstăpânitoare; valurile de anxietate (“Tides”) sunt întrerupte de piese tandre cum e “Life is Golden”, un cântec de dragoste pentru fiul său, unde tatăl recunoaște în copil propria sa oglindire, la fel cum în sine poartă părți din părinții pierduți:

“The same blood runs through your veins

The same strange way of talking

The same thoughts sink through your pillow

The same crooked smile

...........................................................

But you have the light of your mother”

Suede - Life is Golden (The Blue Hour, 2018)

Această ciclicitate a vieții este tema dominantă a albumului, exprimată cel mai clar prin felul în care albumul se încheie cu un opus care reia tema muzicală de la începutul lui „As One”, ca Ouroboros, șarpele etern care se auto-devorează, reciclându-și existența. Astfel, „Flytipping” (termen tradus în dicționarul urban ca “aruncarea ilegală a gunoiului menajer în locuri nepermise”) începe convențional, aproape blazat, cu rifful glacial al chitarei lui Richard Oakes. Până la final, însă, acesta se transformă într-un reverb amenințător, un companion sonic potrivit pentru versurile lui Brett Anderson, care evocă locuri părăsite și lucruri aruncate neglijent la margini de drumuri, pe străzi lăturalnice. 

Suede - Tides (The Blue Hour, 2018)

Personal, am avut un moment fain cu piesa asta, într-una din plimbările mele de recunoaștere prin oraș. Făcând colțul de pe un bulevard pe o stradă secundară, primul lucru pe care l-am văzut a fost o clădire masivă, în paragină, cu orbitele ferestrelor goale, încăperile distruse și moloz căzut pretudindeni în jur, exact în momentul când în urechi îmi izbucnea climaxul acestei piese. Mi s-a făcut pielea de găină fiindcă potrivirea cu ideea cântecului era perfectă: solemnitatea sumbră a ruinelor, încăpățânarea naturii care crește printre ceea ce umanitatea a respins, fascinația locurilor ascunse și primejdia lor latentă.  
The Blue Hour și Coal Black Mornings fac parte din același concept. Două moduri de a vorbi despre fragilitate, frică, durere și puterea pe care o găsesc oamenii și natura de a merge mai departe. Ambele de o umanitate ca cea pe care o găsim în miezul nostru cel mai adânc.