Novi Sad și The Cure la Exit Festival 2019 - More Than Words

Novi Sad este un oraș fermecător, străbătut de Dunărea care curge leneș, ca un monstru gelatinos ce-și târăște trupul prin albia lătăreață, și încununat de cetatea Petrovaradin. Supranumită Gibraltarul de pe Dunăre, această oază de liniște și de trecut este invadată anual de o veselă armată formată din zeci de mii de tineri. Ca pentru o reconstituire a Woodstockului de acum 50 de ani, mulțimea curge în aceeași direcție, spre culmea orașului. 
Fețele și siluetele de acum se aseamănă cu cele ale unchilor, mătușilor și părinților noștri din timpul marelui Festival. Muzica, energia și entuziasmul juvenil, ajutate în unele cazuri de diverse stimulente (mai mult sau mai puțin legale), sunt vechea combinație magică ce pogoară, ritualic, pacea pe lume, peste mulțimea pestriță, multinațională și multiculturală, care roiește la poalele și-n pântecele Petrovaradinului. Tribul se strânge. Festivitățile încep.

*

Măsurile anti-drog de anul acesta au fost aproape draconice. Ochii femeii de la vama sârbească s-au aprins ca luminițele unui sistem de avertizare odată ce i-am declarat, cu o doză perceptibilă de emoție în glas, că mergem la "EXIT!!!". Sunt sigură că a văzut chiar și cele trei semne de exclamație formându-se în aer, trei inimioare alungite spărgându-se ca balonașele de săpun.
În fața noastră, o mașină de TM era percheziționată riguros, cei doi tineri băieți și o prea-tânără fată fiind invitați să-și desfacă bagajele, rucsacurile, gențile de mână. O sticlă de șampanie, una de spirtoasă rubinie, pe trupul căreia o rază de soare scăpără scurt, și una sobră, pătrățoasă, cafenie au fost deranjate din culcușul textil care le apăra fragilitatea. Priveam amuzată și nostalgică, amintindu-mi de primele mele festivaluri, de Stuffstock, Sighișoara Medievală și Peninsula (unde mersesem singură-cuc să-l aud pe Trent Reznor cântând piesa aia pe care mulți o știu de la Johnny Cash). De primul meu Exit, când m-am trezit cu picioarele desfăcute ale lui Nick Cave exact deasupra capului. So cloooose!....

Un agent vamal îi asista pe tineri cu bagajele, celălalt îl invita pe șofer să deschidă potbagajul, capota, fiecare portieră în parte, scanând cu ochi de șoim fiecare ungher al vehiculului. Un tratament care avea să ne fie aplicat și nouă peste doar câteva secunde.
Femeia mă scoase din visarea în care stăteam absentă, vorbindu-mi într-o limbă pe care nu o înțelegeam și făcându-mi un semn scurt. Am înțeles că trebuia să repet ceea ce vedeam în fața mea. Mă simțeam ca-n reality-show-ul Customs de pe Digi. Ăsta nu era un exercițiu! Ăsta era excesul de zel și suflarea-n iaurt a autorităților sârbe care voiau să se asigure că niciun firicel ilegal nu avea să ajungă pe platoul din fața Dance Arena.
O priveam distrată pe doamna agent vamal cum, cu o grijă chirurgicală, cu mâinile înmănușate în latex, scotea unul câte unul dopurile de urechi pentru reducerea zgomotului și le privea nedumerită. Mă distra și mai mult gândul că oamenii își dădeau silința și ne puricau mașina ca și cum ar fi avut o suspiciune rezonabilă, pe când atât eu, cât și soțul meu, nu mai consumăm de mai bine de un an decât apă, migdale și Cola Zero. Știu, știu, suntem oamenii ăia enervant de sobrii pe care nu-i mai chemi sâmbăta în oraș fiindcă-ți strică cheful. Respect vameșilor sârbi pentru scrupulozitatea nepărtinitoare, dar, probabil, la un trafic mai mare în vamă, întreaga operațiune n-ar mai fi fost distractivă de nicio parte.
Vama n-a fost singurul filtru. Înainte de intrarea în oraș, două mașini de poliție erau parcate la ieșirea dintr-o benzinărie și opreau, aleatoriu, mașini care se îndreptau spre oraș.  
Les pièces de résistance ale acestei campanii au fost, cu siguranță, afișele și panourile stradale. Mergi pe stradă, admirând ogoarele roditoare ale Serbiei și, brusc, peisajul se schimbă și-n fața ochilor apare un dos păros de bărbat, expus în toată goliciunea lui pe ditamai panoul publicitar cu mesajul: "Știi de unde vin drogurile tale?". Ori e cenzura mai lejeră în Sebia, ori tipii ce lucrează în publicitate în țara vecină au un set serios de... ahem!

*

Mașina e o mare utilitate, dar, când trebuie să o parchezi, devine o mare durere în dos. Ne-am învârtit o oră în van, cu Zeul GPS disperat să ne bage pe drumuri închise, făcându-ne să trecem de două ori Dunărea pe noul pod Žeželj, care înlocuiește podul distrus în 1999 de bombardamentele americane. Să fi avut răgazul să admirăm eleganța și frumusețea noului pod... Însă pasager, șofer și GPS, cu vene reale și digitale pulsând, încercam să ne calmăm ca să evităm anevrismul.

Am găsit, într-un final, un plaț pentru roțile noastre într-o zonă rezidențială. Bineînțeles că parcarea era cu plată. Bineînțeles că puteam plăti doar cu telefonul. Bineînțeles că nu puteai să plătești decât dintr-o rețea din Serbia. 

Disperați și-n pragul plânsului de nervi, am ochit un șofer care tocmai ieșea din mașina pe care o parcase. Părea de-al nostru, frate în Exit și-n simțire. Soțul meu l-a rugat să ne ajute să ne dumirim cu plata parcării. După ce i-am explicat care era bariera care stătea între noi și evitatea amenzii contravenționale și după ce ne-a întrebat și i-am răspuns de unde suntem, omul a exclamat, un zâmbet larg luminându-i fața. Avusese și el probleme cu mașina în România și cineva îl ajutase foarte mult. Ne-a plătit parcarea și nici nu a vrut să audă când am vrut să-i dăm banii, pe principiul pay it forward. Recunoscători atât anonimului care ne-a ajutat, cât și compatriotului binevoitor, ne-am îndreptat spre cetate cu inima ușoară. Am apreciat acest gest cu atât mai mult seara, după concert, când, în capul străzii unde ne lăsasem mașina, vehiculele parcate nepermis erau ridicate. 

*

O coadă anemică se prelungea de la intrarea în cetate. Am cârtit puțin la adresa organizării (porțile se deschideau la 19, concertul avea să înceapă la 20.30, era 18.20 și lumea venea într-una), dar verificările de bilete și de securitate au mers nesperat de repede. Trecuserăm, totuși, de două filtre înainte de a fi declarați "admis".

Parcul de la intrare era deja plin de coșuri de gunoi care dădeau peste, ca aluatul de brioșă care se rupe de constrângerile formei (ca s-o parafrazez pe Elaine Benes). Nu am avut prea mult răgaz să ne plângem de organizare și să ne miorlăim, ca niște copii râzgâiați, că nu vom reuși să mâncăm înainte de concert, că mulțimea de entuziaști se și puse în mișcare. 

Cam pe la jumătatea cozii am trecut pe lângă un grup de bărbați care stăteau ceva mai încolo, la umbra unui copac. Păreau oameni fără casă, dar erau, probabil, refugiați. Contrastul acela dintre mulțimea de tineri glamuroși, care își permiteau să meargă la festivaluri vara, și acei oameni care probabil fugiseră de războaie, mi-a pus un nod în gât. Mi-a venit în minte problema camusiană a fericirii într-o lume atroce. Mi-am amintit de piesa The Cure bazată pe Străinul. Situația părea supra-realistă. Era ca o bulă de realitate brutală prin care șarpele multicolor, care se îndesa înainte prin tunelul de la Petrovaradin, trebuia să treacă. Unul dintre bărbați se ridică, sfidător, o sfidare mustrătoare și tămăduitoare totodată, cu o țigară în colțul gurii și gura larg deschisă a unui sac de plastic în mână. Coada se despică ca Marea Roșie la îndemnul toiagului, lăsându-l să treacă. Lângă un coș de gunoi, bărbatul începu să culeagă din corola revărsată, alegând sticlele de plastic și dozele de aluminiu. Șarpele multicolor se mișca leneș înainte, întorcându-și privirea.

*

Zona din fața scenei era despărțită mârșav de două garduri și o alee. O secțiune VIP de care nu ne informasem când am cumpărat biletul. O secțiune VIP care-a apărut, oare, după ce primele câteva zeci de mii de bilete au fost epuizate? Înghițind în sec nedreptatea, m-am împăcat repede cu faptul că aveam să-i văd pe The Cure din fundul curții. Ar fi trebuit să fiu recunoscătoare: fundul curții era, hăăăăt, departe, pe la Explosive Stage, probabil. 

Bătrâna Petrovaradin a fost neîncăpătoare pentru hoardele de fani The Cure. The Cure e, până la urmă, una din cele mai recunoscute trupe de pe planetă, genul de trupă pe care chiar dacă nu o știi, o știi. Friday I'm in Love răsună la radiouri în fiecare vineri, iar Boys don't Cry în cluburi Oldies but Goldies de pretutindeni.

Pe The Cure mi-i amintesc din anii 90, când, după ridicarea vălului cenzurii totalitare, TVRul difuza total random videoclipuri cu muzică străină. Pentru mine, copil care auzise în viața lui de până atunci numai Angela Similea, era ca și cum ET ar fi intrat din nava mamă direct în televizorul alb-negru. Orice era incitant, fiindcă totul era altfel. Chiar și niște băieți cu frizuri stranii, cântând la piaptăne și orgi de jucărie, închiși într-un dulap care se prăvale de pe o stâncă în mare. Gândeam, probabil, cu mintea mea de copil, ce ciudăței! N-aveam de unde să știu pe atunci că voi ajunge, eu însămi, un ciudățel care va trăi pe pielea lui experiențe similare cu cea din Close to Me. Ca alte zeci de mii, sute de mii, milioane de adolescenți. Și că muzica The Cure va căpăta tot mai mult sens. 

The Cure - Close To Me

Live, The Cure nu au atitudinea unei trupe legendare. Nu demult introduși în Rock and Roll Hall of Fame de susmenționatul Trent Reznor, The Cure și-au cules laurii cu o modestie suedeză. Robert Smith nu își asumă poziția centrală pe scenă. Se înclină în fața publicului și îi mulțumește cu căldură. Și, deși interacțiunile cu publicul sunt scurte, simți o afecțiune puternică venind dinspre scenă. E în dedicația interpretării, în pasiunea pentru muzică și pentru fiecare piesă în parte. Căldura iradiază, fără îndoială, și dinspre mulțime. Lumea cântă versuri, refrene, dansează, se leagănă pe bucățile lente, de transă, își zâmbesc unii altora, își sărută partenerii, se întorc plini de emoție spre copii, spre părinți. 

*

Concertul a început, pe o ploaie torențială, cu Plainsong, minunăția care deschide apreciatul album Desintegration, nimic mai potrivit pentru un cântec care începe cu versurile:

 "I think it's dark and it looks like it's rain, you said

And the wind is blowing like it's the end of the world, you said"

Un moment frumos, care m-a umplut de recunoștință. 

Setlistul de 28(!) de piese, întins pe aproape trei ore, a cuprins absolut toate hiturile, făcând loc și unor bijuterii apreciate din plin de fani. Friday I'm in Love, Just Like Heaven, Boys don't Cry, Close to Me, Lullaby, dar și Fascination Street, A Night Like This, Primary, Shake Dog Shake, A Forest sau In Between Days. Nu cu mult diferit față de concertul istoric de anul trecut, din Hyde Park, care a marcat aniversarea a 40 de ani de existență a trupei britanice.

The Cure - Fascination Street

Encore-ul de 8 piese a fost, pur și simplu, fenomenal, cu surpriză după surpriză. "Wow, o cântă și pe asta? Și asta? Nu creeed, și asta?". Nu ar fi trebuit să fie o surpriză, doar că, atunci când merg la un concert, aleg să nu mă informez despre setlist pentru a mă bucura mai mult de ce urmează. Istoric, The Cure cântă mult dintotdeauna. Setlisturi de 30, 40, aproape 50 de piese. Câte trei Encore-uri. Așadar, dacă publicul de la Exit ar fi cerut, cu siguranță ar mai fi primit un bis!

 *

Când eterică, meditativă, nostalgică și de abandon, când pop, ludică și dansantă, obraznică, murdară și plină de resentiment, muzica The Cure a reușit să cuprindă vastul univers de emoții și stări ale spiritului uman. Destul de întunecate și profunde cât să fie considerate "serioase", albumele trupei au evitat mereu cinismul. Pe același album poți găsi o critică dură la societatea de consum, o piesă despre sentimente anti-sociale, dar și cea mai dulce declarație de dragoste. Lui Robert Smith nu i-a fost nicicând frică să cânte despre dragoste, fragilitate, frică și alte lucruri "ușoare" - pentru că a știut dintotdeauna că astea nu sunt lucruri ușoare.
Vocea lui Robert Smith, voit înfundată, la fel de introvertită ca personalitatea celui care o posedă, e când șoapta fricii de întuneric, când țipătul răzvrătit al adolescentului care își afirmă individualitatea, când sfârșirea momentelor de deznădejde. Sub masca sa iconică de ruj și dermatograf, Robert Smith trece de la o stare la alta ca un actor abil. E jucăuș ca un copil pe scena unei serbări școlare, trimite bezele, miaună, sâsâie, pentru ca mai apoi să devină preotul straniu al angoasei, preocupat să-și exorcizeze propriii demoni.

The Cure - A Night Like This

Versurile pieselor The Cure au articulat frustrările și confuziile tinerilor, caznele maturizării, emoția iubirii și durerea pierderii ei, furnizându-le multora un refugiu și mântuitoarea revelație că nu sunt singuri pe lume. Muzica personală a britanicilor este cu atât mai importantă acum, când un Morrissey, un alt mare introvertit, idol cu legiuni de fani, poet al "neajunsului de a te fi născut", își nesocotește moștenirea cu adeziunea sa la idei și partide de extremă dreaptă.
Succesul celor de la The Cure și atracția pe care muzica lor o exercită pot părea stranii. Dincolo de accesibilitatea hiper-melodicelor hituri de genul Friday I'm in Love, Just Like Heaven și Boys don't Cry, cele 13 albume lansate până în prezent de britanici sunt dense, cer răbdare, deschidere și o anumită stare de spirit, o ușoară melancolie și frumoasa tristețe a nostalgiei după lucrurile trecute.

Deși inactivi creativ deja de 11 ani, The Cure continuă să susțină turnee extinse. Cu așa un repertoriu valoros și după 30 de ani de creativitate, plăcerea de a cânta punându-și cât mai bine în valoare piesele și afecțiunea veritabilă pentru și din partea publicului par a fi, atât pentru trupă, cât și pentru fanii ei, suficiente.

The Cure - Lullaby (Live in Hyde Park)

Pe 22 iulie, The Cure vor concerta pentru prima oară în România, la București. Pentru cei care merg, o șansă unică de a explora ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte.