Crăciunul în oraș

Decembrie - trecut și prezent

(povestire)

A nins în weekend. Norii denși, ca o draperie grea și cenușie, au cernut peste oraș o pudră fină ca praful de făină, iar astă noapte gerul a suflat chiciură peste ramuri și garduri de sârmă, creând un peisaj bizar. Pe jumătate adormită, îmi beau cafeaua în timp ce privesc pe geam la decorul încremenit, înstăpânit ca o vrajă peste cotidianul altădată animat și sap în minte după scuze să nu ies azi din casă. Îmi place să privesc lumea de sus: totul pare atât de mic, neînsemnat și inofensiv.

În curând e Crăciunul și astăzi este ultima mea zi de muncă din anul curent. Ne târâm cu greu până la parcare, eu și soțul meu, picioarele încălțate în ghete grele. Mașina e înghețată și înghețăm amândoi până o curățăm. Pe o vreme ca asta nu putem nici măcar să ne vorbim. Tăcem morocănoși și așteptăm ca mașina să se încălzească, iar eu aștept ca ziua asta să se termine. 
Mă simt ca și cum ar urma să joc un rol într-un scenariu la care nu doresc să mă mai întorc. Însă, dacă reconcilierile n-au loc acum, în prag de Crăciun, atunci când? Îi fac pe plac mamei, după un insistent și îndelungat șantaj emoțional, și-mi deschid inima în mod tradițional, așa cum se cade.

Scutur din cap în tăcere. Iau gândul acesta și-l vâr adânc în spatele capului. Să-mi ocup mai bine mintea cu altceva! Căldura mă face să mă simt confortabil și-mi poartă gândul la focuri care ard în șeminee de piatră, la cabane pierdute în miezurile cele mai nepătrunse ale pădurilor seculare, așa cum mai există doar în basmele de demult. 

*

Anticipez, mă încarc cu entuziasm, trăiesc închipuindu-mi discuții în care fiecare spune exact ceea ce trebuie și la sfârșitul cărora totul se rezolvă. Am văzut prea multe filme la sfârșitul cărora conflictul este depășit și stricăciunile sunt mereu reparate. În realitate, lucrurile nu se întâmplă cum îmi închipui. Crăciunul e emoționant și plictisitor, agitat și indigest.

Timp scurt în care mă agit ca un hamster pe rotiță ca să le fac pe toate: citesc, recuperez somnul pierdut într-un an întreg, timp de calitate în familie, prieteni, un film bun, restrospectiva și bilanțul anual consemnate în jurnal. Rezultatul efortului: jumătate din timp îl dorm și-l consum tembel, pe rețele sociale, un sfert pe drumuri și-un sfert diverse, firmituri. Și e bine, e odihnă: în sfârșit nu mai trebuie să caut soluții, să respect programe, să mă trezesc la oră fixă. Miezul meu de primată urlă surd în mine și mă imploră să las uneltele la o parte și să mă culc odată dracului pe craca aia de copac până uit de mine. Somnul îmi răpune trupul îngreunat de avalanșa proteică a meselor festive și dorm în dulcea amorțeală, toropită de cele câteva guri de vin pe care le sorb îmbiată tradițional de toți cei la mesele cărora mă așez. Din geanta deschisă, dar nedespachetată, se împing cotoarele celor trei cărți pe care trebuie să le citesc în cele trei zile mari și late cât stăm acasă.

Emoția anuală a așteptării se metamorfozează într-o bulă de anxietate care crește, crește, crește cu fiecare alergătură, cu fiecare termen depășit, cu fiecare zi scursă care mă împinge tot mai aproape de finalul anului. Nu-i vedem pe-ai noștri cu lunile și mergem acasă pe fugă numai ca să ședem la mese prea încărcate, tăcuți și obosiți, mâncând din obișnuință mai mult decât trebuie. Ei vorbesc ore întregi, iar noi tăcem. Telefoanele sunt portaluri prin care ieșim din noi și din situațiile care ar deveni altfel incendiare. Eventual mai mormăim ceva despre:

- vreme;

- ultima mea tunsoare / lungimea bărbii lui;

- de unde ți-ai luat rochița asta, vai, ce faină e!?

- unde faceți Revelionul?

-iară-ți schimbi serviciul? Vedeți voi de unde-o să vă dea ăștia pensie!

(memo to self: re-read that in 30 years!)

Încercăm să evităm subiecte cu adevărat delicate și numim seara un succes dacă singurele conflicte care se iscă sunt câteva remarci pasiv-agresive rostite cu spatele întors când ieșim din cameră.

Încă un an se încheie și se alege praful de tot ce plănuisem să repar de Sărbători. Într-un an voi recrea reclama de Crăciun ca cea pentru Edeka.

Timpul de prelinge ușor și pare nemărginit. Se umflă ca un aluat pe care cineva îl întinde cu mâinile pudrate cu făină pentru a face din el un alt an, unul nou-nouț, ca să ni se pară că totul poate fi luat de la capăt.

*

Acțiunea, nu latența, e răspunsul sănătos la încremenirea anotimpului. Știu asta, dar tot trebuie să mă motivez îndoit pentru a ieși din casă. Soțul meu îmi spune că am blazarea prăpăstioasă a Generației X și înclinația spre traiul clean și healthy a milenialului PC. De-acolo o fi conflictul ăsta între pornirea de a lăsa totul baltă și sforțarea de a nu o face? Cum m-am născut la granița dintre cele două (așa-zise) generații, poate că e un miez de adevăr în asta. Dar nu-mi bat eu capul cu categorisiri leneșe. Nu văd în mine multe calități, dar sunt sigură de una pe care mi-am dat seama că nimeni, niciodată, nu a sesizat-o în mine: capacitatea mea de a găsi lumina pe fundul prăpastiei, căreia naturaliștii îi zic instinct de supraviețuire.

Găseam în întreaga înlemnire, în urâțenia afișată ca-ntr-o ramă, o liniște imposibil de găsit în oricare alt anotimp. Nu era liniștea apatiei și a depresiei sezoniere, pe care anotimpul friguros, cu aluatul moale de izolație adipoasă ce crește pe nesimțite în jurul taliei, o picura viclean în mintea inșilor împovărați de greutatea îmbrăcămintei cărate zilnic pe umăr ca pe niște poveri impuse dinafară. Era revelația pură și simplă a timpului și naturii reduse la esență, modestia și posibilitatea colii albe, neîncepute. Când nimic nu te mai îmbie și nu te mai cheamă înafară, ai în sfârșit timp să șezi cu tine și să te întrebi unde ești și încotro mergi.

*

În țările catolice și evanghelice, decembrie întreagă e sărbătoare, cu răsplata dulce extrasă din ascunzătoarea de staniol a calendarului de Advent și îmbucată zilnic. De câțiva ani, intrăm în atmosferă trăind într-un continuu târg de Crăciun. Brazii nu se mai împodobesc în Ajun, ci cu aproape o lună înainte. Ființe solare, ne căutăm lumina atunci când suntem cel mai mult privați de ea. Afară, în noapte, ger și întuneric, domnește liniștea Tabulei Rasa, a sfârșitului și începutului de lume. Natura e moartă, mută, învinsă, dar germinează sub cupola de buracă cenușie și așteaptă să reînvie.

*

Orașul trece în viteză pe lângă noi; tăcem amândoi, ascultând albumul anului redat de playerul mașinii. Gândurile mă iau și mă poartă din trecut în închipuiri despre viitor și-n fantezie. Sunt acasă, în păduricea unde-mi găsesc liniștea, căutând o gaură de iepure în care să mă strecor și să trec către o lume nouă sau să găsesc un copac însuflețit și logoreic pe care să-l ascult povestind despre iubirile, fugile și crimele la care a fost martor în timpul vieții sale seculare.

Citesc de pe ecranul telefonului prognoza pentru azi: -5°C și ninsoare. Mă uit afară: încă nu.  Praful de făină nu s-a topit încă și e învolburat de anvelopele ce se rotesc cu viteză. Zăpada asta nu acoperă orașul urâțit, nu poate ascunde șanțurile cu sârme ițindu-și capetele ca niște viermi pereni din solul înghețat. Noroc cu chiciura care înghite griul și descărnarea aduse cu sine de noiembrie și îmbrăcă parcuri, locuri virane, străzi lăturalnice și gropi de gunoi, făcându-le mai suportabile privirii. Cerul e lăsat atât de jos peste lume, încât ai senzația că totul e fals, ca un decor de teatru: strada, trotuarele, tramvaiul, orașul, praful alb ca făina măturat încontinuu de pneurile mașinilor care trec.

Vederea tramvaiului risipește norul reveriei în care mi se pierduseră gândurile. Corpul metalic înaintează lent, clătinându-se pe șine, și mi-e teamă că stă să se prăvală. E atât de uzat încât pare construit din bucăți de fier vechi, sudate anapoda într-un atelier post-apocaliptic de niște mecanici amatori care nu văzuseră în viața lor de până atunci vreun aparat de sudură. Scârțâie și becurile i se sting la fiecare curbă.

Pasagerii sunt scuturați ca niște manechine fără viață; nu-mi par mai reali decât dac-ar fi păpuși de cârpă într-un trenuleț de jucărie. Îmbrăcați în culori închise, iernatice, cu geci mari și grele, umplute cu pene, vată, bumbac sintetic sau burete, cu căciulile îndesate pe frunți până la rădăcina nasului, toții ar vrea să fie oriunde altundeva decât acolo. Unii privesc în gol ca și cum ar vrea să se hipnotizeze ca să poată ieși din sine, dar mirosul îi agață și îi ține strâns legați de locul acela, ca o frânghie înnodată de barele lipicioase la atingere.

Primăria achiziționase de curând câteva tramvaie noi, mai luminoase și cu siguranță mai bine mirositoare, dar pe linia aceasta nu fuseseră încă introduse. Tramvaiul vechi curge așadar ca o capsulă a timpului pe șinele înguste, mișcându-se mereu într-un circuit închis, închizând iar și iar aceeași buclă.

Vechi ca un monstru mitic și obosit ca o boală lungă, tramvaiul ajunge în stație, își varsă încărcătura și mai șade puțin să-și tragă sufletul înainte să intre în bucla giratorie. Trecem pe lângă el și mi se face milă de starea lui jalnică. Îl văd transformându-se într-un miriapod răpus de oboseală, cu picioarele flasce întinse de-o parte și de alta a unei burți umflate bolnăvicios. Se strânge, își lasă puii să treacă strada și rulează mai departe, depășindu-ne.

*

Orele curg încet. Mi se pare sau aud clinchete de clopoței? În colț, aproape de geam, câteva tinere femei împodobesc un brad artificial. Sunetul clopoțeilor parcă ar veni din straturile groase ale trecutului, dintr-o găoace demult lepădată.

Devin excesiv de nostalgică în nodurile acestea de memorie, la sărbătorile încărcate cu ciorchini plini de amintiri. Mă simt copleșită. Să rememorez, să creez altele, să le dau însemnătate. Când am nevoie să mă detașez, mă gândesc că ritualul trebuie să se repete pentru a închide bucla invizibilă care reprezintă desăvârșirea imaginară a încă unei revoluții. Biluța de marmură albastră ajunge în același punct ca acum 365 de zile și o ia de la capăt.

Cât de stranii și de neînțeles li s-ar părea ritualurile noastre unor călători din alte lumi! Cât de stranii mi se par și mie uneori. Ar înțelege, poate, dacă le-am spune că facem lucrurile astea din plictiseală, ca să nu stăm patru luni urlând în gol și-n ger.

Spiritul Crăciunurilor trecute mi se îndeasă în minte, împinge să iasă prin bolta frunții și să mă tragă după el oriunde altundeva decât aici. Închid ușa toaletei în urma mea și strâng pleoapele peste ochi să văd imaginile pe care vrea să mi le arate. Aud clinchetul ascuțit al zurgălăilor legați de toiege purtate de copii mascați care intră nestingheriți în fiecare casă. Câtă libertate, câtă încredere! Cete de tineri călcând pragurile oamenilor după căderea întunericului ar părea în alte locuri și-n alte contexte un scenariu de coșmar, dar, în lumea în care am crescut, ritualul acesta era o modalitate necesară de consolidare a legăturilor sociale. Nimănui nu-i era frică de nimeni, iar spiritele rele erau alungate cu măști înfricoșătoare. Fisurile din sânul comunității erau gletuite și reparate de către fiecare, gazdă și colindător, și unitatea tribului era refăcută pentru încă un an prin reafirmarea credinței în valorile comune. Toți își reaminteau sau ziceau că cred. Și era de ajuns.

Pas apăsat adânc, adânc în zăpadă, în noroi, până gheata ajunge în galbenul pământului.  

*

Eram destul de mare când încă mă piteam sub pat sau după sobă ca nu cumva să prind privirea monstrului mascat. Mă încânta însă sentimentul ilicit pe care ți-l dădea întreaga orânduială, încălcarea proprietății la ceas de noapte – și mai primeai și bani pentru asta! În câteva rânduri mă aflasem eu însămi în rândurile cotropitorilor, cu fața ascunsă de masca anonimității. Ce putere încântătoare, cum mi se înfiora pielea de emoție și cu ce voluptate îmi treceam limba peste caninii ascuțiți gândindu-mă la tot ce era posibil!

Stau cu pleoapele strânse și-mi amintesc cum fiecare casă mirosea în felul ei, niciuna ca acasă. Fiecare prăjitură servită era mai dulce și avea un gust cu totul diferit decât cele bine știute ale mamei, covoarele de pe lavițe păreau mai moi și goblenurile de pe pereți mai colorate decât cele din casa noastră.

Crăciunul nu va mai fi nicicând ca în copilărie, spunem cu toții.

Cred în asta cu o sinceritate ușoară ca inima împăcată care mă face să-mi închipui

că sunt încă mică-mogâldeață

și bunicii-mi sunt în viață

și mă-nvață

să cânt colinde la lumina palidă a lumânărilor răspândite prin cameră (alta nu-i).

Cântăm, ascultăm aceleași trei, patru povești pe care ni le repetă iar și iar, întâmplările înfricoșătoare din trecutul lui pe care bunicul ni le povestește dinadins ca să ne sperie și nu uită să ne promită, înainte de a ne culca, că o să ne bântuie după moarte. Nu și-a ținut promisiunea. Cu ochii încă obloniți, încerc să-mi amintesc cum arăta, dar nu reușesc.

*

Lemnele trosneau în sobă, afară chiciura sugruma ramurile copacilor goi, iar noi eram înveșmântați în costume colorate și sclipicioase, sugrumați de emoție, pregătiți pentru serbare. Poezia sau cântecul ar fi trebuit să se înalțe ca puii de pasăre care erau pregătiți, plini de încredere și nerăbdare să-și ia zborul. În schimb, se ridicau bătând timid din aripi și cădeau imediat într-un picaj dramatic și greoi, aducând rușinea eternă asupra noastră și familiilor noastre.

*

Începe să fulguie. Lucrez ca și cum aș fi pe pilot automat, răspund mecanic la întrebări, zâmbesc ca răspuns unui alt zâmbet și râd atunci când trebuie. Orele trec în grabă, nici nu le simt scurgându-se; lumina iernii te face să crezi că e mereu amurg.  

Ninsoarea se întețește, iar orașul o primește ca pe o binecuvântare fiindcă-i ascunde rănile. Să ningă până se-nchid școlile, birourile, gările și aeroporturile, dar mai întâi să trec peste ziua de azi și să ajung acasă! Să stăm unii în alții, înveliți în pături, ca animalele acelea cu blănile groase și pufoase care se ascund în scorburi să hiberneze.

Ascult frânturi de povești despre ierni de altădată, despre ornamente făcute din vegetație învelită în staniol, despre brazi tăiați fraudulos și aduși la ceas de seară din păduri întunecate și bântuite de spiritele trunchiurilor ciuntite, despre cozi și urechi de porc ronțăite până la îngrețoșare, despre oboseala satisfăcătoare a unei zi de sâmbătă petrecută la săniuș, despre moleșeala provocată de căldura vinului de casă, fiert cu scorțișoară, mere și cuișoare, băut împreună cu colegii de facultate într-o cameră de cămin studențesc.

O mare, imposibilă dorință: momentul culminant să dureze cât mai mult, clipa așteptată care se transformă în realitate, ruperea ambalajului frumos, lucios și dezvelirea cadoului să fie eternă. Îl îmbrățișezi cu drag pe cel care te cunoaște așa de bine. Iată, cadoul e din nou împachetat, rupi iarăși ambalajul: De cât îmi doream un ceas ca ăsta, probabil te-a costat o avere! Îmbrățișare strânsă, amețeală plăcută, căldura vinului și a unei sobe cu lemne, totul miroase atât de bine a copilărie. Te dezlipești din nou din îmbrățișare și cadoul e din nou intact, împachetat frumos pe genunchii tăi: autobiografia muzicianului meu favorit, cum de ai găsit-o, e atât de rară! Și tot așa, primești iar și iar tot ce ți-ai dorit, un pisoi, un inel de logodnă, un telefon scump, un test de sarcină pozitiv. Fericire continuă, entuziasm fără marasm până nu mai poți, până nu mai vrei.

Clipe de bucurie aglomerate într-o perioadă atât de scurtă, urmate de iarna cea mai adâncă: ianuarie, februarie, zăpada care cade pe neașteptate la începutul lui martie și înghețul care stârpește mugurii de pe ramurile tinere. Rezoluțiile pentru început de an ne dau de muncă, ne țin ocupați, de asta le-am născocit. Când zilele însorite se îndesesc și frigul se înmoaie, determinarea noastră se diminuează.

Retrăirea unor părți din trecut ne face anotimpul ceva mai suportabil. Iau doar ce-i mai bun și am grijă să-mi reamintesc că nu aș avea de ce să mă mai întorc acolo. Bucătaria unde căldura miroase a lemn ars e încă acolo. Nucile sunt sparte iarna tot cu ciocanul pe un ciot de lemn, iar mama îmi trimte pungi pline cu miez bun, untos, mici creiere pe care le mănânc cu grijă pentru a nu-mi sparge dinții în cojile rătăcite. Dar nici timpul nu mai e același, nici atât de mult, nici eu nu mai sunt aceeași, nici pe cei pe care i-am lăsat în urmă nu-i mai văd ca altădată. Zăpada nu mai cade atât de abundent ca atunci când săpam labirinturi prin troienele de un metru, ramificații ale căror inimă era casa încălzită și care duceau spre grajd, cămări și spre lumea din afară. Spre exasperarea bunicilor culcați iarna odată cu găinile, făceam derdeluș în curte, alunecând pe un sac de plastic cum vedeam noi că făceau participanții la proba de bob. În zilele următoare, adulții aveau grijă să nu cadă, să nu se facă țăndări pe ghețuș.

Devin tot mai nostalgică cu fiecare an pe care îl închei. Și tot mai apropiată de bunici. Pe cei care m-au crescut nu-i mai am aproape, fiindcă nu mai sunt deasupra pământului. În ultimii ani, decembrie mi-i aduce mereu în minte și apropierea lor mă liniștește, iar așteptarea Crăciunului în oraș devine mai suportabilă.  

Uneori mă imaginez plecând definitiv din acest oraș. Fug de zidurile lui, de pe care proiectile cu potențial ucigaș stau să se cadă, de tramvaiele lui învechite, care își scutură încărcătura ca și cum ar căra saci de cartofi, de oamenii lui grăbiți și mereu procupați, care vor dezerta din oraș cu câteva zile înaintea sărbătorilor, ca păsările înainte de cutremur. Mă uit în jur la colegii mei care par bine, poate puțin obosiți și nerăbdători să se sfârșească ziua, dar bine și știu că mulți dintre ei își doresc, în miezul sufletului lor, același lucru.

*

Ziua se stinge prea repede, iar noaptea rece face ca totul să pară mai puțin urgent. Îmi mișc cu greutate picioarele, inhalând aerul înghețat, și mă îndrept spre stația de tramvai. Mă încălzesc gândindu-mă la ceaiul fierbinte și la lumina potolită din cafeneaua unde merg, dar nu sunt încântată că trebuie să-l întâlnesc. Nu vreau, dar trebuie. Totul este deja stabilit, bătut în cuie, cu toate că nu sunt sigură că am să rezist drumului până acolo. Îmi e teamă c-am să mă revărs în podea și-am să mă dizolv în uitare.

Fulgii mari continuă să cadă și orașul se transformă în altceva, ca și cum o altă dimensiune se suprapune peste el. Iarna îmi pare dintotdeauna odioasă, dar nu a încetat niciodată să mă fascineze. Nu-i de mirare că poveștile înfricoșătoare ale bunicilor mă speriau mai strajnic în serile de iarnă decât dacă le ascultam primăvara sau vara, când aerul mirosea a pământ și vegetație; demonii ieșiți din noapte păreau mai plauzibili într-un decembrie înghețat.

Tramvaiul ajunge în stație și ușa se deschide șovăitor. Urc treptele simțind cum stomacul mi se urcă în gât. Locul din față este liber și mă bucur. Îmi place să mă așez acolo, fiindcă sunt mai puțin distrasă de ceilalți călători. Îmi pot păstra calmul privind pe geam în timp ce vehiculul merge înainte ca un tăietor de ghețuri printre nămeții care cresc și cresc, acoperind tot orașul în care, în miezul iernii, nu pot găsi nimic desăvârșit.

Oamenii urcă și tramvaiul începe să se umple cu fiecare stație prin care trece. Cupluri de seniori compuse din domni venerabili cu capetele acoperite cu pălării cu borurile largi și doamne elegante cu buzele date cu un pic cam prea mult ruj, mirosind puternic a săpun artizanal, mergând la Operă pentru vreun concert de colinde; corporatiști vorbind în englezo-româna gamerului frecvent, povestindu-și unii altora despre ultimele filme Marvel sau seriale demne de a fi binge-uite în zilele de vacanță; muncitori în fabrici, obosiți și trași la față; oameni de vârste nedefinite, cu căști înfipte în urechi și ochii în ecranele ținute în palmă.

Străzile se îngustează, arhitectura devenind mai caldă. Ne apropiem de centru și simt orașul închizându-mi-se în jur.

*

Deși nu cred cu adevărat în nimic, simt nevoia să intru într-o biserică. Liniștea spațiului sobru, golit de reverende și ceremonial, îmi face întotdeauna bine, are asupra mea un efect calmant.

Mă așezam, de obicei, într-o bancă din spate și stăteam un timp așa. Confesiunea nu conta cu adevărat, dar preferam sobrietatea bisericilor catolice, cu băncile lor așezate compact și Christoșii lor baroci, numai curbe voluptoase. Îmi făcea în mod inexplicabil bine să șed în tăcere în locul acela care glorifica suferința și-ți reamintea că viața ta nu e a ta cu adevărat. Derogarea totală de responsabilitate mi se părea cu adevărat izbăvitoare și mă făcea să înțeleg de ce oamenii aveau nevoie de asta. Existența unui scenariu clar, determinat și predefinit era un dop cu care puteai înfunda gura neagră a vidului existențial. Bisericile mă făceau să mă simt la adăpost și tot ce era afară dispărea preț de câteva minute. Era liniștitor să te gândești că viața ta nu-i pentru tine. Era liniștitor să te ții de un plan. Era liniștitor să nu te gândești la nimic și să aștepți. Să privești în liniște narațiunile pictate la suprascară.

Ar fi trebuit să-l chem într-o biserică, să-mi spună ce-o fi avut de spus în șoaptă, confesiv.

*

Îi scriu soțului meu că mă apropii de centru. Mă întreabă dacă sunt bine, dacă sunt sigură că vreau să fac asta. Nu vreau s-o fac, dar sunt sigură că trebuie.

Ține telefonul aproape, am să te sun în curând, îi scriu. Tremur deja.

Fusesem mai prezentă în tramvai de dimineață când îi compătimisem pe navetiștii matinali. Acum sunt atât de absentă încât totul în jur mi se pare nespus de străin, aproape amenințător, ca fețele rânjite din filmele lui David Lynch. Nu am stare, îmi vine să sfâșii lumea și să ies din mine.

Cobor cu trei stații înainte. Îmi face bine să-mi pun membrele în mișcare și să ies din cutia metalică cu miros stătut. Aerul rece potolește întrucâtva arșița care mă cuprinsese în spațiul închis. Merg pe trotuare gândindu-mă la ce aș împacheta într-o valiză dacă ar fi să plec mâine.

Decorațiuni din brad artificial, sute de beculețe pâlpâitoare, voci vesele sau pași apăsați, de după un colț, aroma rătăcită a colacilor fără miez, rumeniți la cărbuni în căsuțele din centru, aburii îmbietori ai vinului cu scorțișoară - trec pe lângă toate fără să le bag în seamă. Amân totul, pun lumea pe pause până rezolv chestiunea asta.

-va urma-

 

Nu copiați acest text, parțial sau integral, fără permisiune ori fără a menționa sursa.

© 2019 Carmen Dumitru-Obrejan

Sursa imagine Wikimedia Commons